După plecarea colegilor de la Phoenix, dezamăgit, singur, trist şi neconsolat… am plecat la mare unde am primit mai multe angajamente.
Într-unul din spectacole, la sfârşitul verii, a apărut o echipă a televiziunii, în frunte cu Tudor Vornicu, pe atunci directorul departamentului de varietăţi al Televiziunii Române. După spectacol mi-a spus să-l caut în Bucureşti cât de curând, ceea ce am şi făcut. Vornicu mi-a oferit şansa de a intra în studiourile televiziunii şi de a imprima câteva cântece într-o primă emisiune în care urma să am un recital. Mai târziu am aflat de la Aurora Andronache, cea alături de care am împărţit nişte ani buni de televiziune, că m-a chemat “să vadă dacă ştiu să cânt şi fără trupă”. Un prim recital la televiziune, de 20 de minute, a fost difuzat la o oră de audienţă maximă, fapt nemaiauzit, iar cele patru piese pe care le-am imprimat în studio au fost scoase pe un prim disc mic, de către Electrecord. Erau de fapt doar nişte probe, nu aveau orchestraţii, erau cântate doar cu voce şi chitară, dar cu toate astea EP-ul s-a vândut foarte bine. După această primă emisiune tv au urmat foarte multe telefoane cu solicitări pentru spectacole, cereri în căsătorie, ha ha!
O aripå. Într-unul din următoarele concerte am fost acompaniat de Petrică Pechea, care m-a prezentat ca pe o aripă a păsării care a dispărut. După ceva timp, vorba lui avea să fie răstălmăcită de mătuşa lui Covaci. O vizitam pe mama lui Nicu, după ce umplusem o Sală Polivalentă şi într-o discuţie telefonică cu Nicu ea îi spunea: “Uite ce succes are Baniciu, tot e bine că a rămas o aripă din Phoenix”, la care Tuşi (cum îi spuneam noi) a replicat: “O aripă?!… Hm! O pană!”.
A urmat primul album propriu-zis, care a rămas cunoscut ca “discul galben”, pentru că nu avea nici un nume! Titlul ar fi trebuit să fie “Tristeţi provinciale”, dar cum pe vremea ai