Se dedică prietenului A.P. care a revăzut, entuziasmat, după 30 de ani, un Rege la New York
Prezărit, de Anul Nou, pe nu mai ştiu ce post, un sketch al lui Chaplin - dintr-acelea care-ţi dau impresia, precum "Vizita" şi "Domnul Goe", că le-ai văzut de cînd ai venit pe lume - m-a aruncat febril spre Istoria călinesciană, de leagăn şi de căpătîi, pe care am deschis-o la cît o fi de neînţelegătorul ei articol despre Caragiale, dar unde am găsit, cu intensă vibraţie, ce căutam: "Caragiale este un sentimental irascibil, atîta tot, trecînd fără nuanţă de la gingăşie la brutalitate, fiinţă inumană în nici un chip. Cine plînge cu sughiţuri la teatru are nervii slabi. Aşa se explică umoarea neagră pentru Goe şi Ionel, copii nesuferiţi care trag de semnalul de alarmă în tren sau pun dulceaţa în şoşonii musafirilor". Mă excită acest "atîta tot" din prima frază. Ce vrea el să spună? În "trecerea fără nuanţă de la gingăşie la brutalitate" a unei fiinţe cu nici un chip inumane, stă mecanismul genialelor filmuleţe ale lui Chaplin cel Mut. Gagul dulceţii puse în şoşoni de un copil prost-crescut şi răsfăţat este scris la 1901. După nici 20 de ani, Chaplin filmează într-un salon burghez un Ionel venit în vizită cu părinţii, care-şi face de cap tot aşa: aruncă apa dintr-un acvariu peste maturi, se joacă terorizant cu igliţele, şantajează cu vîrsta-i inocentă pentru a institui o dictatură a obrăzniciilor. Charlot îl ia o clipă în braţe, dar, cînd vede cît de ticălos e micuţul, nu pregetă să-i tragă un fulgerător picior în fund, într-o trecere fără nuanţă de la tandru la violent.
La Chaplin ca şi la Caragiale, dar şi la Caragiale ca la Chaplin, obsedante în asemenea situaţie de "umoare neagră" sînt obiectele stîrnite rău de agresivitatea naturală şi neînfrînată: mingea, sabia "maiorului", ceşcuţa cu cafea, întregul se enervează grozav, naratorul tratînd totul cu un calm
