Filofteia, Veronica şi Victoria au ales să meargă un an la beci în loc să renunţe la pământul pierdut în tribunale. Povestea celor trei babe încăpăţânate arată că, în România, dreptatea şi legea nu sunt totuna. Între ele se cască o prăpastie: ani de procese şi sentinţe care nu conving pe nimeni. Un exemplu între sutele de mii care ne-au transformat într-un popor de împricinaţi pricinoşi

Dreptatea, băgată la ocnăde legede Valentin Zaschievici "Instanţele de judecată ne-au obligat într-un anume sens prin hotărârile pronunţate, dar aceste hotărâri nu au avut darul de a ne convinge câtuşi de puţin că acestea sunt drepte, chiar dacă ar putea fi considerate vreodată ca fiind legale."

Aşa justifică Filofteia, Veronica şi Victoria, cele trei ţărănci din Valea Danului, hotărârea de a merge la puşcărie, mai curând decât să renunţe la două hectare mari şi late, pământul pe care l-au moştenit de la bunici şi l-au muncit până au ajuns ele însele bunici. Când le-a venit sorocul să-şi execute pedeapsa, au spus în faţa camerelor de filmat: "Dacă nu murim aici, când vom ieşi ne vom întoarce să muncim pământul pe care justiţia ni l-a furat".

Aşadar, nu întotdeauna ceea ce este legal este şi drept? Dar care e atunci diferenţa dintre lege şi dreptate? Aceea că legea te obligă şi se execută, pe când dreptăţii i te supui pentru că o înţelegi?

Iată de ce păţania celor trei babe care au mers la puşcărie, după un proces de 13 ani, pentru pământ nu este un fapt divers. De aceea o şi povestim. Şi ne înfiorăm de înţelesurile grave pe care ni le dezvăluie.

Acum trei sute, cinci sute sau o mie de ani aşa ceva nu s-ar fi întâmplat. Acolo, în satul Valea Danului, pricina dintre cele două grupuri de moştenitori ale acelor prăjini de pământ ar fi judecat-o pe loc, în faţa obştii, bătrânii satului. Care ştiu povestea pământ