Au existat odată două tinere magistrate, Norica şi Monica. Amândouă absolviseră Facultatea de Drept şi au intrat în procuratură în mici oraşe munteneşti, prin deceniul opt al secolului trecut. Monica a traversat rutina acelor ani fără incidente. Norica a avut ghinion. Poliţia i-a adus pe unul Valerică drept făptaş al unei infracţiuni pe care n-o săvârşise şi, cum era justiţia expeditivă, Norica i-a şi obţinut condamnarea. Când poliţia l-a găsit pe adevăratul făptaş însă, Norica şi-a arătat caracterul. Nu a mai făcut proces, s-a mulţumit să le schimbe datele de stare civilă ca să înlocuiască în puşcărie pe primul cu al doilea. Astfel a reparat o eroare judiciară (un om fusese condamnat pe nedrept) printr-un fals (a fost înlocuit la pedeapsă cu adevăratul făptaş, căruia nu i-a mai făcut nici un proces, încălcându-i-se dreptul la apărare). Norica a luat un avertisment, că şi sub comunism se făceau controale şi se respecta o aparenţă de legalitate.

Anii ’90-’91 le-au găsit pe fetele noastre dând piept cu viaţa în posturi foarte diferite. Monica a refuzat să facă dosare oamenilor nevinovaţi arestaţi de minerii chemaţi la Bucureşti de Ion Iliescu, pe care poliţia îi adusese la procuratură, în loc să îi pună în libertate. Alţi colegi ai ei, precum dl Cochinescu, care avea să ajungă şef al Parchetului, au făcut-o cu ambele mâini. Norica a cunoscut o americancă, Patricia Long, care voia să adopte un copil. Deşi era încă procuror, deci reprezenta statul, Norica a ajutat-o şi a stat în schimb trei luni în America la ea acasă.

În 1991, ambele eroine ale noastre au cam fost împinse la marginea procuraturii. Norica, pentru cazul Long. Noi sancţiuni şi a trebuit să plece din magistratură. Monica, pentru că a scos de sub acuzare mulţi din cei arestaţi ilegal de mineri şi a făcut şi un raport contra colegilor ei care îi reţinuseră abuziv şi îi anchetaseră pe arestaţii din