O companie finlandeză închide o fabrică din Germania şi deschide alta în România. Sursa: EVZ
Un ochi râde, unul plânge. E, practic, primul şoc direct pe care îl resimte o ţară din UE ca urmare a aderării României. Câteva mii de oameni din Bochum, regiune răvăşită deja de închiderea minelor de cărbune şi a unei uzine Opel, vor rămâne fără slujbe şi-i vor vorbi „de dulce“ pe români.
În aceste zile, ziarele şi televiziunile din Germania îl vor prezenta pe primarul din comuna Jucu, judeţul Cluj, Dorel Pojar, spunând: „Îmi pare rău că se închide fabrica Nokia din Bochum, dar aşa cum noi mergem să muncim în Germania, tot aşa pot veni şi nemţii să lucreze la noi“. Imaginea domnului Pojar dându-le cu tifla e ceea ce le lipsea politicienilor germani şi electoratului lor, care oricum au strâmbat din nas la aderarea României.
Dar aşa-zisul capitalism de caravană nu a fost inventat de finlandezi. L-au practicat şi firmele germane, inclusiv în urmă cu 16-17 ani, când au mutat fabrici în estul Germaniei. Acum, România e unul dintre beneficiarii relocărilor. Atrase de forţa de muncă ieftină şi calificată, numeroase multinaţ ionale au venit deja în România; multe stau să vină. Atenţie, însă: muncitorul român începe să ceară tot mai mulţi bani!
Prin urmare, vorbim doar despre o etapă: aşa cum au venit şi vor veni, marile companii vor pleca la un moment dat, atunci când afacerea nu va mai fi profitabilă şi când piaţa muncii din Georgia, de exemplu, va deveni mai ofertantă. Atunci, ochiului care râde îi va veni rândul la plâns. Între cele două momente, se poate vorbi despre dezvoltare.
