In august 1972, Miguel Najdorf, un polonez-argentinian-evreu ratacitor, a avut o viziune orbitoare: l-a vazut pe Mozart, la Reykjavik. Juca sah. In program: Partida a 6-a, in Risc Major, de Robert James Fischer. Inteleptul Najdorf a inteles, pe loc. Omul care muta piesele venea de demult si mergea nicaieri. Nu putea fi ajuns din urma si va cadea, tocmai de aceea, intr-o zi, dincolo de marginile ratiunii, intr-o groapa comuna sau in bratele rancede si febrile ale nebuniei. Najdorf, Mare Maestru, la randul lui un initiat in misterele numerice ale sahului si Kabbalei, a vazut de la inceput sfarsitul. Deocamdata insa, la capatul scaparatoarei Partide a 6-a, Najdorf a putut sa murmure atat: "E Mozart!". In sala, unde cuvintele batranului argentino-polono-iudeu au fost intelese ca o comparatie, si nu ca un strigat de recunoastere, lumea a izbucnit in aplauze. Bobby Fischer castiga magnific, inca o partida, in fata Campionului Mondial, Boris Spassky. Coroana lui Spassky, frumosul si distinsul rus incadrat drastic de o numeroasa delegatie de partid si KGB, incepea sa alunece. Asa cum incepea sa alunece, inca nestiut, intreg Imperiul Sovietic. Najdorf a vazut in sahul lui Bobby Fischer capacitatea stranie, sublima si devastatoare de a gandi si crea integral. A vazut-o primul si a spus-o, asa cum se cuvine, invocandu-l pe Mozart, patronul perfectiunii armonice, pentru ca era cum nu se poate mai aproape de intelesul mistic al experientei lui Fischer, evreul, initiatul fara lume si impotriva lumii, vizionarul si idiotul absolut. Insa descoperirea lui Najdorf, desi vasta si profunda, nu era inca intreaga. Din sala lipseau doi autori fundamentali: Shakespeare si Freud. Marele tunet al dramei istorice si soapta care o explica, intr-un moment irepresibil de marturisire. Boris Spassky i-a introdus pe amandoi, cu un gest uluitor. In clipa in care a inteles ca sacrificiul simulat de mu