Auzim des de obligatia de a se mari salariile doar in limitele permise de cresterea productivitatii muncii. Obligatia vizeaza structurile de stat, deoarece se presupune ca in companiile private corelarea se respecta aproape automat, desi nimeni nu prea calculeaza productivitatea muncii, mai ales ca in multe sectoare nici nu prea este posibil. Atata doar ca, in structurile private, nu se fac cresteri de salarii decat in functie de rezultatele economice, care, intr-un fel sau altul, daca permit aceste cresteri, inseamna ca implica si castiguri de productivitate. Respectarea corelatiei este pretinsa de fapt autoritatilor guvernamentale pentru cresterile de salarii in sectoarele bugetare. Corelarea este ceruta imperios de FMI, pentru mentinerea echilibrelor macroeconomice. Si responsabilii bancii centrale o invoca, pentru asigurarea controlarii inflatiei. Sa trecem insa peste acest fapt si sa vedem in functie de ce reper anume se pretinde a se recurge sau nu la cresteri de salarii in sectorul bugetar, un sector in care, aproape prin firea lucrurilor, nu se poate calcula productivitatea muncii. Reperul il constituie cresterea productivitatii muncii in industrie, singurul sector, de altminteri, in care acest lucru poate fi calculat cat de cat obiectiv. In agricultura, un asemenea calcul este foarte greu, iar in agricultura din Romania ar fi pur si simplu imposibil. Nu mai vorbim de totala irelevanta pentru alte sectoare a rezultatelor. In servicii, de asemenea, calculul este extrem de dificil, astfel incat - desi, odata cu dezvoltarea, grosul ocuparii fortei de munca se deplaseaza spre servicii, iar PIB-ul tinde sa fie obtinut cu preponderenta tot aici -, reperul de crestere a productivitatii muncii pe ansamblul economiei ramane ceea ce se intampla din acest punct de vedere in industrie. Faptul are si o motivatie economica. Cea mai mare productivitate a muncii exista in in