„«Eu, un copil, eram duşman al unui popor de oameni mari». Ce se mai poate adăuga la această tristă confesiune?“. Sursa: EVZ
Unul dintre cele mai sinistre concepte ale demonologiei comuniste a fost cel de „duşman al poporului“. Moştenire a fanatismului iacobin, era vorba de stigmatizarea oricui putea fi bănuit a fi, „obiectiv sau subiectiv“, adversarul dictaturii. Nu conta nimic altceva decât dorinţa sistemului de a-şi asigura definitiva dominaţie asupra subiecţilor unui experiment delirant.
Cei care se mai îndoiesc încă de criminalitatea dictaturii comuniste ar trebui să citească răscolitoarea carte a Lăcrămioarei Stoenescu, „Copii - Duşmani ai poporului“, apărută în 2007 la Editura Curtea Veche. Mai mult, cred sincer că această carte ar trebui discutată în şcoli, ca ilustrare a ceea ce a reprezentat de fapt patologia pedagogică a comunismului. Elevii vor înţelege ce a însemnat reforma învăţământului, înlocuirea literaturii clasice româneşti ca obiect de studiu cu producţiile triumfaliste ale unor A. Toma, M. Breslaşu şi M. Beniuc. Vor găsi exemple de dascăli cu suflet, dar şi cazuri de inchizitori care profitau de sistem din raţiuni de conformism ori orbire.
Fiica unui funcţionar mediu (pretor de clasă) în ceea ce regimul comunist înfiera drept „sistemul burghezo-moşieresc“, autoarea a suferit consecinţele viziunii paranoic-maniheiste a noii orânduiri. După arestarea tatălui său, a fost deportată, împreună cu mama sa, din Giurgiul natal într-un sat din Moldova. Li s-a luat totul, fiind azvârlite în calvarul sărăciei lucii şi al ostracizării necruţătoare. Pentru colegii de clasă, Lăcrămioara era evident marcată de originea socială „nesănătoasă“.
Aş putea cita multe momente cutremuratoare din această carte, scrisă cu sobrietate şi remarcabil talent narativ. Aleg aici momentul în care Lăcrămioara, în vârstă de zece a
