24 ianuarie 1859 si 1 decembrie 1918 raman simbolurile intregirii statului national roman modern. Notiunile de "national", "roman" si "modern" au evoluat, chiar mai spectaculos decat "statul" din spatele lor. A fi "national" azi in interiorul UE si al NATO, in plina globalizare, mai dureroasa pentru locuitorii orasului Bochum decat pentru clujeni, dar la fel de nefavorabila cand scad bursele in America, inseamna mai putin decat in 1918. Principiul nationalitatilor, aplicat la sfarsitul primului razboi mondial, la presiunile presedintelui american Wilson si in numele autodeterminarii bolsevicului Lenin, a incurajat crearea Romaniei Mari, a Poloniei regasite, a Cehoslovaciei sau a Iugoslaviei unite. Avantajul istoric al unora s-a transformat in nenorocirea altora, asa cum s-a vazut intre 1939 si 1945. Dar o unda de revizionism a modelului statului national, impus prin conditiile de pace din 1918-1920 si consolidat, chiar daca in conditii abuzive sau incomplete, la Conferinta de la Paris din 1947 sau la Conferinta de

securitate si cooperare de la Helsinki din 1975, adie acum tot mai apasat. Lumea asteapta sa vada ce se va intampla in Kosovo si la Belgrad, in situatia in care suveranitatea unui stat european va fi fracturata prin vointa majoritatii unei provincii minoritare a acestuia, dar cu concursul strivitor al marilor puteri mondiale.

La Moscova, liderul moldovean, rasfatat de Putin si decorat de Alexei al II-lea, se pregateste pentru recunoasterea unei Transnistrii autonome, in cadrul unei confederatii de alte teritorii autonome, dar in interiorul unei fictiuni statale, vestigiu congelat al razboiului rece, numit Republica Moldova.

Intr-un interviu recent publicat in acest ziar, fostul secretar de stat al SUA, legendarul Henry Kissinger, nu refuza ipoteza unei reconfigurari a statului national central-est-european, dar altfel decat a fost el cr