In urma cu mai multi ani, pe vremea cind incercam sa alcatuiesc lucrarea de absolvire a masteratului, a carei tema era „poezia realului“ la citiva dintre reprezentantii generatiei ’80, s-a intimplat sa descopar volumul de eseuri al lui Gheorghe Craciun intitulat In cautarea referintei. Titlul mi s-a parut foarte incitant, cu atit mai mult cu cit corespundea unor preocupari si obsesii personale, privind raporturile dintre literatura si lume, dintre teoria si practica literara si nu in ultimul rind dintre literatura si… literatura. Am citit, desigur, cu mult interes volumul, mai cu seama studiile din sectiunea „Poezie si limbaj poetic“, unde se afla schitat, in liniile sale esentiale, modelul „poeziei tranzitive“, dezvoltat si nuantat mai apoi in consistentul studiu din 2002, Aisbergul poeziei moderne. Dupa cum indeobste se cunoaste, prin recursul la acest model, Gheorghe Craciun incerca sa reabiliteze un continent ascuns al poeziei ultimelor decenii, ignorat sau minimalizat in general de teoreticienii domeniului.

Daca pentru multa vreme poezia a fost identificata exclusiv cu unul dintre avatarurile sale, cu acel curent dominant in decursul secolului al XX-lea, un curent orfic, abstractionist, metafizic, autosuficient, metaforic si purist, care „de la Baudelaire la suprarealism“, trecind prin Mallarmé si Valéry, a stiut sa-si impuna mai eficient programul teoretic, autorul Aisbergului poeziei moderne deplaseaza accentul pe un alt avatar al poeziei, considerat multa vreme marginal. De o insemnatate cruciala i se pare imprejurarea ca, de fapt, in decursul aceluiasi secol, s-a manifestat, chiar daca mai discret, si tendinta „tranzitiva“, interesata de concretul prozaic, imediat, lipsit de transcendenta, de experienta individuala cotidiana, deschisa catre comunicarea cu cititorul, lipsita de metafore sau de simboluri si mai ales inrudita, din punctul de veder