Miez de toamna in Bucuresti. Agitatie. Zgomot. Vuiet. Scandal. Ne pregatim de alegeri europene si de referendum. Dihonia dintre palate e in toi, acuzele curg. Orasul e invadat de bannere si afise stupide, uneori la fel de agresive precum cei pe care-i promoveaza. Pe ecranele televizoarelor se labarteaza chipuri hide, incruntate sau batjocoritoare. Nu stiu sa zimbeasca, rinjesc. Din gurile lor se revarsa incontinent suvoaie de laturi. Figuri sinistre, incapabile sa discute rational, pe ton asezat. Indivizi artagosi. Nu vorbesc, latra. Altceva nici nu pot face. N-ai nevoie sa-i asculti mult ca sa te lamuresti ca mintea lor nu trece de nivelul panseurilor primitive. Maximul la care pot ajunge sint citeva elementare lucruri de bun-simt. Cultura n-au, logica le e straina, limba o stilcesc, gramatica isi bate joc de ei.

In timpul acesta, in acelasi oras, o mina maricica de bucuresteni avea cu totul alte ginduri si preocupari: cum sa prinda un bilet la teatru, cum sa-si rationalizeze traseul prin Bucuresti ca sa ajunga de la Circul de stat la National in timp util si apoi iute la Act. Era Festivalul National de Teatru. In fiecare seara intilneai in foaiere cam aceleasi figuri luminoase, oameni care vedeau doua si trei spectacole intr-o zi. Oameni care vorbeau despre teatru, despre carti. Si nu doar cei din bransa, invitatii. Erau destui cumparatori de bilete, „simpli“ amatori de teatru. Multi, multi tineri. Spectacolul acestei lumi parca neatinse de mizeria dimprejur era halucinant si datator de speranta. Era dovada mai mult decit palpabila a divortului fara nici o posibilitate de conciliere dintre politica (romaneasca, se-ntelege; dar oare dincolo o fi altfel?) si cultura. E drept ca si fara dovada asta, dupa ce i-ai auzit o data glasuind pe niste Adomnitei, Boagiu sau Chiuariu, greu ti-i poti imagina mergind de bunavoie la teatru sau cu o carte in mina.