Alegerile anului 2004 au fost castigate de Alianta D.A. si de catre Traian Basescu, in buna masura, nu din pricini estetice (de "charisma"), nici din credulitate, ci fiindca romanii se cam saturasera de disciplina monolitica a PSD-ului, care deversa in camarile tot mai bogate ale baronilor. O parte consistenta a populatiei se cam saturase si de figura ofilita a "Bunicutei" – pe ridurile careia se mai pot citi inca datele mineriadelor si gratieri complice ale unor infractori de relevanta nationala (balba cu Miron Cozma de la sfarsitul mandatului) –, ca si de premierul cu fumuri de imperator, Adrian Nastase. Oricat s-ar certa si acoperi cu ocari presedintele si premierul si chiar daca Alianta D.A. s-a spart de-a binelea, nici Basescu, nici Tariceanu nu au fost, nu sunt si, probabil, nu vor fi atat de inconstienti incat sa uite vreo clipa ca pornirea anti-PSD a votantilor lor nu se referea la partidul insusi ori la persoanele care il animau, cat la practicile acestora. Coruptia, bunul plac, cinismul demagogic si pumnul in gura presei sunt semne deplorabile de abatere de la asteptarile democrate, indiferent cine le-ar practica. Iar nemultumirii omului de jos, din tara, i se adauga si cea a observatorilor UE, care nu au nevoie in clubul comunitar european de parteneri neviabili sub raport politic si nu sunt dispusi sa abdice de la codul de valori in care Occidentul crede.

Iata de ce, oricat s-ar mai prelungi balacareala dintre palate, unul dintre principalele scopuri ale coabitarii basesciano-tariceniene trebuie atins: asanarea vietii publice. De aici ravna prezidentiala de a dezvalui itele mai greu vizibile ale fratiei de dimensiuni antice, à la Castor si Pollux, dintre automobilistica si petrol, dintre Calin si Dinu, dintre Tariceanu si Patriciu. si tot de aici, eforturile tenace ale Monicai Macovei si ale presedintelui de a debloca dosarele "marilor pe