Zile bucurestene. Zloata. Trafic. Mizerie. Parca totul se ingaleaza tot mai mult pe zi ce trece. O mizerie care ne-a acoperit cu totul nu doar pe deasupra, pe la suprafata, ci pina in strafundurile fiintei. Nu e din cauza iernii urite (m-am convins, daca mai era nevoie dupa atitia ani traiti in Bucurestiul necomunist), a n-a in care in Bucuresti nu se poate face nimic. Un Bucuresti inghesuit si meschin ma digera in intestinele lui in fiecare zi. Vechea senzatie a revenirii de peste hotare cind totul se percepe la scara meschina si mizera s-a transformat in ultima vreme in senzatie de fiecare zi, de fiecare secunda.
De aceea inteleg abia acum de ce firmele luxoase, aceleasi branduri care afara sint cu-adevarat impresionante si stralucitoare, la noi devin recuzita a unui decor trist si depasit, si mi se par o glumita grotesca.
Calea Dorobanti. Nod high life al Bucurestiului. Determinant-cheie: lux. Cafenele cu nume neromanesti: High Heels, La Belle Epoque, The Green Man, White Horse, Rendez-vous café, Sushi to go etc.
Galeriile Mario Plaza.
Armani, Baldini, De Facto, Ziggo, ID Sarrieri, Galt, Pollini, Moschino si iar Baldini si tot asa. Merg pe linga ele si toate mi se par un fake. Totul devine neserios si neautentic. Ma uit cu atentie pe unde merg. Un bulevard plin de borduri strimbe, de mizerie, de scuipati si de cacati de ciine, de lume mizera si ingramadeala, de praf si noroi, vitrinele care ar trebui sa fie elegante par mai degraba niste glume triste, tot ce inseamna bun gust la ele si eleganta se transforma in contextul mizer si meschin al strazii romanesti intr-o butaforie, eleganta se rateaza in mizerie si mocirla. Toate vitrinele care in Verona sau in Venetia imi pareau niste mici opere de arta, toate marile firme cu etichetele la vedere pe Dorobanti compun peisajul trist al unui decor stricat. Nimic nu traieste in Romania. Totu
