De la detergenţii performanţi care sunt capabili să albească impecabil chiar şi o uniformă de soldat proaspăt întors dintr-un teatru de operaţii, până la leşia antică folosită la spălarea rufelor, propriul nostru corp, cu necesităţile şi manifestările sale fiziologice

De la detergenţii performanţi care sunt capabili să albească impecabil chiar şi o uniformă de soldat proaspăt întors dintr-un teatru de operaţii, până la leşia antică folosită la spălarea rufelor, propriul nostru corp, cu necesităţile şi manifestările sale fiziologice, a dictat din umbră o bună parte a istoriei omenirii, pe care însă prea puţini cronicari au catadicsit s-o consemneze în detaliu, fiind prea preocupaţi să glorifice, să judece, să atribuie sau să jongleze cu virtuţile abstracte în descrierile lor.

Istoria igienei este, din acest punct de vedere, cea mai personală istorie a fiinţei umane, din cele mai vechi timpuri până în prezent. Este istoria duală pe care a putut-o crea necesitatea umană, prinsă la mijloc între dezgustul pentru corpul care, lăsat fără îngrijiri, ajunge să nu se deosebească prea mult de cel al animalelor şi admiraţia pentru curăţenia percepută ca o stare demnă de atins, cea a divinităţii perfecte. Rând pe rând s-au asociat igienei motivaţii de ordin religios, medical, de cult, de tradiţie pentru a justifica anumite tendinţe. Este însă interesant de văzut că toate marile religii ale lumii au avut încorporate în textele lor precepte care, deşi fără un caracter explicit, recomandă adepţilor lor să găsească un echilibru just între binele corpului şi binele spiritului. De la dezgust ca motor principal al apariţiei necesităţii pentru igienă la dezirabilitatea socială, la integrarea în societate şi la modificare vizibilă a peisajului urban în care a evoluat omenirea în ultimii 3.000 de ani, igiena a creat şi a ajustat cutume, a răspândit obiceiuri, a construit