Despre poezia românească a anilor '50 nu sunt prea multe lucruri de spus. O sumară răsfoire a antologiei lui Eugen Negrici, Poezia unei religii politice. Patru decenii de agitaţie şi propagandă (Editura Pro, 1995) - dublată, eventual, de lectura memoriilor Ninei Cassian, pentru o privire din interiorul fenomenului - risipeşte din faşă orice iluzie cu privire la vreo eventuală revelaţie estetică, susceptibilă a fi produsă în post-modernitate de avânturile stahanoviste ale versificatorilor din anii de glorie ai "dictaturii proletariatului".
Despre Emil Brumaru (n. 1939), unul dintre poeţii de primă mână de azi, istoriile literare consemnează faptul că a publicat prima poezie în anul 1966 (în revista "Luceafărul") şi că a debutat editorial în 1970, cu volumul Versuri, (Editura Albatros). Spiritul epicurian, extazul senzual produs de formele, culorile şi mirosurile fructelor, legumelor, mirodeniilor, borcanelor şi mâncărurilor din cămară şi bucătărie, ameţeala voluptoasă dată de formele generoase, întrezărite sau ghicite, ale femeilor, veşnica tensiune pricinuită de atacurile unui imaginar neruşinat, la limita perversiunii (şi, în expresie, adesea dincolo de ea), asupra unei structuri de sublimă candoare, eleganţa clasică a prozodiei sunt elementele din care se hrăneşte forţa şi mereu proaspăta originalitate a liricii lui Emil Brumaru. Foarte popular şi datorită fizicului său de boem clasicizat, Emil Brumaru este respectat şi admirat de toată lumea. Inclusiv mereu răvrătiţii reprezentanţi ai celei mai noi generaţii poetice îl acceptă în cercul lor şi, mai mult, nu ezită să îl recunoască de maestru.
Excelenta editură timişoreană Brumar, specializată de ceva vreme în tipărirea unor superbe cărţi de poezie, oferă o surpriză majoră admiratorilor lui Emil Brumaru prin publicarea neaşteptatului volum Cântece de adolescent. Neaşteptat pentru că
