Nu cred că m-aş fi dus să revăd Baiadera, un spectacol neinspirat, lipsit de poezia romantică proprie altor balete de secol XIX, precum Giselle sau Lacul lebedelor, plin de fapt doar de clişee romantice, dar nu mă puteam lipsi de bucuria de a o revedea dansând pe delicata şi încântătoarea balerină Alina Cojocaru.

Şi răbdarea mea a fost deplin răsplătită. Şi nu numai de Alina Cojocaru, chiar dacă în primul rând de ea, ci şi de majoritatea soliştilor Operei Naţionale Bucureşti şi de ansamblul său de balet. Cei doi solişti străini, şi totuşi atât de cunoscuţi nouă, Alina Cojocaru şi John Kobborg, au evoluat, de astă dată, împreună cu o companie de balet, care -dincolo de mici incidente întâmplătoare - s-a prezentat la un nivel la care nu am mai văzut-o de ceva vreme. În unele spectacole anterioare, între cei doi solişti de la Compania Regală de Balet de la Covent Garden şi compania română era o distanţă care acum tinde să dispară. Şi faptul nu este deloc lipsit de importanţă. Baletul Operei Naţionale Bucureşti are în acest moment o serie de soliste şi solişti foarte buni. Dacă rezervele mele în ceea ce priveşte capacitatea de dăruire interioară ale Biancăi Fota s-au şters după ce am văzut-o în Simfonia psalmilor de Ceaikovsky, în coregrafia lui Ioan Tugearu, de astă dată, în rolul lui Gamzatti, ea a dovedit nu numai siguranţă tehnică, dar şi o adevărată strălucire de primă balerină. Excelent s-a prezentat şi Robert Enache, în rolul Idolului de bronz, atât ca plastică de dans cât şi ca tehnică, putându-se întrevedea de pe acum în el un foarte bun prim-balerin al Operei. Tot astfel, Valentin Stoica s-a remarcat şi el, atât prin plastică, cât şi prin lejeritatea săriturilor, în rolul mai întins al Fachirului Magdavala. La fel, o serie întreagă de soliste, din Pas d'action, Adela Crăciun, Adina Tudor, Bianca Stoicheciu, Monica Pălărie, sau din dansul djampé, a