Unii scriitori clasici şi moderni, cu puţină dare de mînă, au lăsat în urma lor nişte case, devenite, apoi, "memoriale"; acolo se vor fi născut sau vor fi trăit perioade din viaţa lor. Nu sînt prea multe asemenea case pentru că scriitorul român a fost dintotdeauna ceea ce G. Ibrăileanu numea proletar intelectual, n-a fost meşter la dat "tunuri", cînd a încercat să facă afaceri (cum Arghezi cu cireşe şi vişine, sau Rebreanu cu cartofi şi Ion Creangă cu tutun), a dat repede faliment, l-a mai salvat, uneori, cîte o căsătorie "cu zestre"; cel mai adesea, a fost un "chiriaş grăbit", cum zicea G. Topîrceanu, luînd în chirie şi casa dar şi viaţa. Sînt, totuşi, şi printre scriitori cîţiva "oligarhi", ca să folosesc un termen la modă azi, proprietari de case (încă) nerevendicate de te miri cine şi cum şi (încă) nevîndute la licitaţie pentru scopul nobil de a se face un mall, un casino, o parcare, un "rai verde", ceva de utilitate publică; dar timpul nu e pierdut, casele (încă) memoriale sînt în "locaţii" foarte bune (în zone altădată periferice, azi, rezidenţiale), memoria (chiar şi cea culturală) pare din ce în ce mai scurtă: şi, în fond, cine s-ar supăra, mă rog, dacă s-ar scoate la licitaţie casele memoriale şi terenul aferent, o povară din ce în ce mai grea pentru bugetele locale şi centrale, care numai de cultură n-au grijă - o Cenuşăreasă al cărei pantof pare să se fi pierdut pentru totdeauna? Cîţiva nostalgici, acolo, un posibil protest firav din partea unor tipi ciudaţi care n-au altă treabă mai păguboasă decît să citească şi să resusciteze un trecut uitat şi, oricum, neinteresant într-o vreme a tuturor afacerilor.

Să vedem cum stau cîţiva oligarhi. Ion Creangă are două case, la Humuleşti şi în }icăul Iaşului; e adevărat că sînt modeste, una la ţară, cu mîţe, motocei şi cuptor, fără utilităţi, alta la oraş, cu apă în curte, puţine camere, dar cu un cerdac