Fraţii Coen care au regizat filmul au păstrat titlul cărţii după care au realizat scenariul, romanul lui Cormac McCarthy, titlu care l-a rîndul său, scriitorul l-a împrumutat poemului lui William Butler Yeats, Sailing to Byzantium, astfel încît, poate fără să vrea, cei doi au creat un efect de ecou, cum se spune că în orice scoică dusă la ureche am auzi freamătul mării oricît de departe ar fi aceasta. Oricît ar părea de bizar, atmosfera poemului lui Yeats care ne înconjoară cu acea meditativă privire invizibilă a destinului, se regăseşte aici într-un fel neaşteptat. Ce ne oferă fraţii Coen? Un film sec şi dur ca o nucă de cocos într-un deşert în care nu există nicio piatră s-o spargi, un joc de-a v-aţi ascunselea în care rînd pe rînd moartea îi găseşte pe jucători oriunde s-ar ascunde, după un copac, într-o cameră a motelului Del Rio sau într-un spital din Mexic. Totul se petrece cu simplitatea absurdistă a tragediei, iar regizorii ne lasă singuri cu deşertul, cu spaţiile tranzitorii de ascundere şi cu acel zgomot de fond al unei mări care nu există, cu tăcerea şi graţioasa înaintare a morţii descălţată politicos la uşă. Pe scurt, vînătorul Llewelyn Moss (Josh Brolin) descoperă în deşert la o vînătoare de căprioare scena unui măcel între traficanţii de droguri. Un supravieţuitor grav rănit îi cere apă, dar Moss nu are apă la el şi o logică simplă îl face să se gîndească la singurul supravieţuitor al pistoliadei. Îl găseşte sub un pom, unul dintre cei doi car cresc solitar pe solul neprimitor, împreună cu o valiză cu 2 milioane de dolari pe care nu ezită să şi-o însuşească. Greşeala care declanşează întreaga poveste ţine de faptul că Moss într-un acces de umanitate pe care singur îl decretează drept prostie se decide să-i ducă apă mexicanului însetat, devenind astfel ţinta unui prădător feroce, pe numele său Anton Chigurh (Javier Bardem), de profesie criminal în serie