Una din primele ziceri învăţate în latineşte, şi care stăruie în minte, ca un refren tocit, cînd toate declinările s-au şters, e Aquila non capit muscas. Înţelesul fabulei într-un vers, care se pierde pe vreme ce lumea noastră ia distanţă de buna măsură a tuturor lucrurilor, este imunitatea zeilor la nimicnicii. Pentru vîrsta care a inventat Olimpul, să-l ştie arbitru, nepăsător la fleacuri, cu toate homericele lui păcate, era, de bună seamă, o consolare. Departe de ea, la vreo douăzeci de secole după Christ, zeii nu mai sînt decît nişte oameni care s-au descurcat mai bine. Iar cursele de şoareci adastă la tot pasul.

Despre vîrsta asta, de catran, e Zeii prind şoareci, jurnalul de încercare al lui Dimitrie Stelaru, din 1968, de la Editura pentru Literatură. "Jurnalul" e un fel de a spune, cît timp faptele şi oamenii sînt doar jetoane colorate, zvîrlite după toanele unei memorii de poet. Contează un singur lucru, în interbelicul ca o commedia dell'arte: libertatea de-a-ţi juca şansa. Cît ar fi, altminteri, de neagră, de calică, de lacomă de onoruri cîştigate greu şi refuzate altora, care stau, famelici, la rînd, lumea asta care se straduieşte să înflorească după război, încrederea în rostul fiecăruia, în stele care ţin, vorba lui Barth, mai mult decît oamenii şi poveştile, o va salva. Mai ales gîndindu-ne la lumea care o să-i urmeze.

Sînt anii '30: "iubeam o blondă (Herta), o stradă de pe vremea lui Paracelsius, ţigara." Şi drumul, la capătul căruia, vezi bine, pîndeşte succesul. Spre el te-mpinge foamea, din el te scoate beţia. Cele două stări cu care, ca un chefliu la parastas, dansează micul roman al lui Stelaru.

Întîi foamea, simţită ca-n poveştile de război, pericol de moarte, sfîrşeală haină şi de nelecuit. "După legea cîinilor flămînzi" fură, cînd omul se răcoreşte la o cişmea, struguri de la un oltean. Şi "ghearele cio