Cititorii României literare îşi vor aminti desigur că statul numit Cehoslovacia nu mai există de câţiva ani buni, fiind despărţit în două state independente curând după "revoluţia de catifea" din 1989, printr-un divorţ tot "de catifea". În 1993 a încetat să mai figureze pe harta Europei o ţară de mărime mijlocie, respectată în lume atât pentru trecutul său democratic din perioada interbelică, cât şi pentru curajoasa încercare de a ieşi din totalitarism creînd un socialism "cu faţa umană", în timpul Primăverii de la Praga. În anii de după prăbuşirea comunismului, pe de o parte, garnitura cea nouă a politicienilor slovaci a preferat ca în locul complicatelor proiecte privind federalizarea să continue procesul emancipării naţionale a poporului slovac. Pe de altă parte însă, liberalii pragmatici, care câştigaseră alegerile în Cehia, nici nu ascundeau intenţia de a "scăpa" cât mai repede de rebeli, crezând că astfel vom ajunge mai uşor în mult dorita Europă. Un mare minus al acestei despărţiri bruşte dintre Cehia şi Slovacia, realizate în numai câteva luni, îl prezintă faptul că populaţia nici nu fusese întrebată dacă doreşte sau nu să trăiască în continuare într-un stat comun, iar vocea celor care cereau, prin petiţii, organizarea unui referendum (inclusiv subsemnata) nu fusese luată în seamă de oamenii politici.

De atunci au trecut cincisprezece ani şi emoţiile s-au mai potolit. Cehia şi Slovacia s-au regăsit în Uniunea Europeană şi, după o opinie foarte răspândită, relaţiile dintre cehi şi slovaci nu au fost niciodată atât de bune ca în prezent. Această experienţă generală se confirmă şi în domeniul cooperării între diversele instituţii ştiinţifice şi de învăţământ. În cazul româniştilor, colaborarea este de lungă durată şi parcă din ce în ce mai intensă în ultimii ani. Acum câteva luni ne-am bucurat primind de la Bratislava un număr monografic al revistei