S-a intamplat ca, avand multe drumuri "afara" anul trecut (experienta care sper sa se repete intocmai si anul acesta!), am vazut spectacole mai mult (sau mai multe) in strainatate decat in Romania. Spectacole de tot felul, de teatru sau de dans, foarte bune sau foarte proaste, cu sali pline-ochi sau mai degraba goale, spectacole de premiera sau spectacole "obisnuite", cu public, adica, preponderent specializat sau alcatuit din oameni cat se poate de neasemanatori ca pregatire culturala. Indiferent de compozitia auditoriului si de calitatea produsului scenic - si indiferent ca teatrul se gasea intr-o tara balcanica, una mediteraneana sau una central-europeana -, sala, in ansamblu, se comporta cam la fel: spectatorii priveau si ascultau, mai schimbau doua-trei cuvinte in soapta (vorbaretii erau imediat redusi la tacere prin uitaturi fixe ori sasaieli discrete), radeau si aplaudau cand le placea, nu faceau nimic cand nu le placea, dupa eventuala pauza, daca nu ramaneau in fotolii rasfoind programul sau conversand, isi reluau locul imediat ce suna gongul sau clopotelul si asa mai departe. Totul se desfasura cum stiam eu ca trebuie sa se desfasoare lucrurile la teatru.
Saptamana trecuta, am mers la premiera unui spectacol mult-asteptat, intr-un cunoscut si iubit teatru din centrul Bucurestiului. Sala era plina - si cu oameni "din breasla", si cu spectatori platitori de bilet. Piesa, montata pentru prima oara la noi, avea un subiect de natura sa intereseze, intr-un fel sau altul, pe oricine. Si, intr-un fel sau altul, intreaga asistenta parea interesata. Numai ca: patru-cinci persoane, gripate sau racite, tuseau sonor cam la doua minute o data, imitate prompt de cel putin tot atatea (nu stiu daca ati observat, dar, la teatru, tusea e contagioasa, chiar daca nu e astfel si cauza ei); intr-un colt, cativa spectatori (colegi de serviciu, probabil)participau atat de
