Pe cand traduceam din franceza un articol despre limbajul noii dramaturgii, articol apartinand unui reputat critic si istoric de teatru, nascut in limba romana, autorul mi-a atras atentia ca pentru la langue basse, sintagma folosita de el in original, e mai potrivita varianta limbajul brutal decat cea pusa initial de mine: limbaj vulgar. Vulgar implica o anumita apreciere (depreciere), ceea ce ar fi alaturi de demersul sau. Avea dreptate. Nu prin aprecieri si respingeri se poate circumscrie un fenomen care, aparent, blocheaza evolutia dialogului. Nu mai ai ce spune, ce nuanta si ce contrazice cand partenerul te injura. Accepti - sau il injuri si tu si pleci. Intre aceste limite se stratifica si publicul noilor productii, cu reprezentantii lui alfabetizati: profetii si criticii.
As spune ca ni s-a ingrosat obrazul, dar problema este nu de obraz, ci de ureche, de libertate interioara, de sistem propriu de selectie: uneori pare ca scena a fost cotropita de scursurile societatii, de bolnavii ale caror centre de comunicare din creier au fost blocate de severe handicapuri; personajele se exprima prin cele cateva cuvinte care denumesc partile genitale si raporturile dintre ele, iar cand textul literar impune o exprimare elevata, gesturile si acuplarile dintre eroi ne arata ca nici cuvintele frumoase nu fac altceva decat sa dea luciu poftelor trupului.
Ceea ce in primii ani de dupa 1989 a fost o tentativa - considerata revolutionara - de a duce limbajul strazii printre personajele sclifosite prezente pe scenele teatrelor romanesti, un mod de a dinamita limba de lemn, a devenit acum moneda curenta, pragul de la care porneste "curajul". Disparitia tabuurilor nu ar trebui sa intristeze pe nimeni: orice osificare stabilizeaza minciuna, orice schimbare lasa sa se intrevada un adevar pana atunci ocultat. Ce adevar am aflat dupa ce s-a produs aceasta modificare a fe
