Printre feluritele anomalii in care teatrul romanesc isi pierde timpul, banii, oamenii, bunele obiceiuri si bunul nume se numara una cu deosebire periculoasa: regizorii nostri lucreaza fie prea mult, fie prea putin. Desigur, nimeni nu poate sti care e diagrama ideala a prezentei unui artist in viata artei sale; si la fel de sigur este ca inspiratia ori doar puterea de munca a cuiva poate avea sezoane succesive extrem de rodnice si, dimpotriva, lungi anotimpuri de secatuire, oboseala sau, pur si simplu, lipsa de chef. Totusi...
Totusi, o anumita ritmicitate a muncii garanteaza, cred eu, mentinerea in forma a tesutului creator, indiferent unde ar fi situat acesta. Iar cand este vorba despre artisti autentici, un asemenea antrenament devine obligatoriu, pentru ca talentul lor e patrimoniu national.
Alexandru Darie - Ducu, asa cum il alinta lumea teatrala - este un artist autentic. Are la activ cateva spectacole care au insemnat, pentru teatrul romanesc, momente de varf: Poveste de iarna de Shakespeare, Trei surori de Cehov si Iluzia comica de Corneille, de pilda, sunt ceea ce se cheama titluri de referinta nu numai pentru cariera regizorului, ci si pentru istoria moderna a Teatrului "Bulandra", respectiv a Teatrului de Comedie, cele doua institutii unde Alexandru Darie este "la el acasa" (pe cea dintai o si conduce, ca director, de cateva stagiuni). De asemenea, Ducu a lucrat si in strainatate, unde s-a apropiat de regretatul Giorgio Strehler, "magul" regiei italiene, caruia avea sa-i succeada, peste ani (din decembrie 2006), in fotoliul de presedinte al Uniunii Teatrelor din Europa. Numai ca, in ultima vreme, spectacolele care-i poarta semnatura au devenit tot mai rare: de Anatomie, Titus, Caderea Romei de Heiner Muller, montat in 2003 la "Bulandra", doar Triumful dragostei de Marivaux (2005) desparte recenta premiera cu titlu socant - Ce pacat ca
