Una din cele mai triste constatări pe care le poate face un istoric este că, atunci cînd încearcă să vorbească despre trecut, nu o poate face decît împrumutînd optica prezentului. E ca atunci cînd povesteşti istoria turnînd-o în tiparele schemelor actuale. Procedeul ia naştere în două feluri: fie prin preluarea deliberată a mentalităţii dominante - caz în care spiritul oportunist dă regula jocului - fie printr-o molipsire involuntară, iscată de o contagiune colectivă - caz în care, chiar mînat de bune intenţii, autorul intonează un refren ce i-a fost sugerat subliminal. În ambele situaţii, concluzia ce se desprinde e aceeaşi: nu există discurs despre trecut care să nu fie impregnat de ideologia prezentului. Deosebirea apare doar în privinţa gradului de impregnare, dar în nici un caz în ceea ce priveşte prezenţa sau absenţa ei. Chiar şi un autor care vrea să scape de constrîngerile opticii dominante nu va reuşi decît în anumite limite. Iar motivul ţine mai puţin de înclinaţia servilă de a fi pe placul celor puternici, cît mai mult de neputinţa de a-ţi depăşi epoca şi spiritul ei. Toţi trăim în etuva unei psihologii colective care ne dictează gîndurile şi ne hotărăşte temerile. În raport cu ele, orice adevăr e secundar şi maleabil.

Dacă aşa stau lucrurile, atunci obligaţia unui istoric este să se îndepărteze cît mai mult de tiparul obedient pe care îl presupune scrierea istoriei sub presiune ideologică. Numai că, pe cît de lesne sună în teorie această cerinţă, pe atît de anevoie e de tradus ea în realitate. Vremea cînd istoricii erau dispuşi să sufere represalii pentru rostirea unui adevăr a trecut. În fond, trecutul nu are în el nici o miză: el e cu totul inert, ca tot ceea ce a încetat să mai fie; în schimb, miza cea mare stă în arta cu care ştii să foloseşti trecutul spre a te înstăpîni asupra prezentului. Aici se despică apele şi tot aici poţi recunoaş