Mecanismul prin care o idee părăseşte rangul de „fond“, devenind „figură“, în dezbaterea publică autohtonă înclin să cred că este liber. Faptul că populaţia României, zic cei de la ONU, va scădea cu 25-35% până în 2050, de exemplu, nu interesează pe nimeni. Lucrurile se schimbă dacă preşedintele ţării anunţă această prognoză la televizor, adăugând că vina aparţine guvernului liberal. Unii miniştri vor răspunde „tantaneu“ şi pe măsură, social-democraţii vor arăta cu degetul către disputele dintre preşedinte şi premier, iar ping-pong-ul declaraţiilor se va generaliza. Cazul va deveni tot mai complex, noi fapte vor ieşi la iveală, mai ceva ca-n „The Big Lebowski“ (pot aminti şi răspunsul ironic al poliţistului când „Dude“ îl întreabă dacă au apărut indicii în legătură cu furtul maşinii lui - din care îi dispăruseră, ca lucruri de valoare, casetele cu Creedance: „Încă patru ofiţeri lucrează la caz!“). Politicienii se vor acuza de demagogie sau de corupţie, şi vor avea dreptate, jurnaliştii vor intra şi ei în horă, cum se şi cuvine, spunându-şi cu convingere părerea (şi ce uşor poate să pară proprie o idee pe care ţi-o induce propaganda!).

Nu e greu să creezi o dezbatere dacă eşti demnitar. Poţi vorbi şi despre ploaia ce cade pe zăpadă în aceste zile, important e să convingi alegătorii că le vrei binele, iar minciuna să facă priză ca adevăr. E „cool“, uneori, chiar să mergi pe mâna sincerităţii, precum cerşetoarea care solicită 1.000 de lei (vechi) „să îşi ia şi baba o ţuică“ (în loc de tradiţionala pâine). Politicienilor nu le plac însă temele plicticoase! Să-i întrebi de proiecte de dezvoltare, de strategiile prin care vor atrage fonduri europene, de rezultatele concrete ale acestor proiecte şi strategii înseamnă să arunci un bumerang şi să îmbătrâneşti aşteptându-l. Să nu le vorbeşti nici despre construirea de locuinţe sau despre nevoia de aparatură în spitale (ma