CA mai toţi românii iubitori de carte, după 1990 am ajuns să mă uit mai întâi pe coperta a patra, şi abia apoi la titlu. Cu alte cuvinte, înainte de a încerca să aflu dacă o carte mă interesează sau nu, mă asigur dacă e "de nasul meu". În felul acesta, mă supun unei veritabile "selecţii naturale": cărţi pe care mi le pot permite şi cărţi pe care nu mi le pot permite. Deşi elimin din bibliotecă, periodic, sute de volume, drumul meu spre masa de lucru e tot mai îngreunat de teancurile de care nici nu mă hotărăsc să mă despart, dar nici nu ajung să le citesc. Sunt prizonierul propriei mele lăcomii de a aduna cărţi, dar şi al neputinţei de a le parcurge.

Lăsând de-o parte preţul, constat că nici după aproape cincizeci de ani de când citesc nu sunt sigur de criteriile după care-mi cumpăr sau "cerşesc" pe la edituri cărţile. De la romane şi studii critice, la cărţi de istorie şi de filozofie, de la biografii la antologii tematice şi dicţionare, de la volume de interviuri la albume de benzi desenate, am adunat mii de piese care-mi populează pereţii, visele şi senzaţia de amărăciune tot mai pronunţată că mult prea multe dintre ele vor rămâne necitite. Chiar în timp ce voi citi cinci sau zece, alte douăzeci sau treizeci îşi vor găsi locul fie în teancurile de pe podea, fie, prin supraaglomerare, în rafturile bibliotecii.

Deşi-mi promit de multă vreme, n-am reuşit să adopt principiul - de mare cruzime, dar şi de înaltă igienă mentală - "intră în casă o carte, iese alta". Am o lăcomie de cărţi aşa cum au alţii de bani sau măriri. O lăcomie care funcţionează anapoda: nu-mi place să împrumut cărţi, dar le dăruiesc cu multă plăcere. Cu alte cuvinte, gestionez mai greu o despărţire temporară decât una definitivă. Din acest motiv, am unele cărţi în două sau mai multe exemplare, de parcă mi-ar fi teamă că, din motive obscure, voi rămâne fără ele. M-am regăsi