Poezia românească e plină pînă la un punct de nostalgia satului, începînd cu Eminescu ("Fiind băiet păduri cu­tre­ie­ram..."), mergînd pînă la Blaga care acorda aşezării rurale o poziţie cos­mo­cen­trică şi chiar pînă foarte aproape de zi­lele noastre, prin a­por­tul unor şaizecişti care situau tema sub egida ex­pre­sio­nis­mu­lui. Petre Stoica are în schimb nos­tal­gia micului oraş provincial. Me­ca­nis­mul moral fiind simi­lar cu cel al barzilor satului rămas în ur­mă, un mecanism regresiv, al inadaptării şi al melancoliei, obiectul se schimbă, se "modernizează". Cu atît mai mult cu cît e reconstituită provincia mărunt-urbană a acelei zone "central-europene", cu vestigii "imperiale", care e Banatul, un mic univers edenic prezent şi sub pana unor Sorin Titel, Livius Ciocârlie, Virgil Nemoianu, Daniel Vighi. E un mediu de interferenţe, înregistrat cu o fidelitate descriptivă sub care musteşte emoţia unei despărţiri decompensate: "Bariera se ridică agale,/ căruţe cu păsări, cu fructe, cu mac / intră în oraşul mic, salutate/ de cocoşul cu trîmbiţa spartă.// Huruie storuri de case bogate/ şi mîini dolofane aşează-n ferestre/ plăpumi azurii peste care/ cresc norii pernelor albe.// Frizerii stau în stradă plictisiţi / încă înainte de începerea zilei, / ar spune ceva dar preferă / să privească amoraşii de piatră.// Căruţele cîntă din osii uscate/ şi ajung în piaţă cu bidoane de lapte, / altele caută judecătoria de ocol / unde ţăranii coboară / şi intră în curte cu biciul în mînă. // Lîngă monumentul cu vultur / apar funcţionarii lins pieptănaţi, / dispar în misterioasele coridoare / împodobite cu genţi şi avize" (Reşedinţă de plasă).Un aer de pictură naivă emană din asemenea imagini ţepene, cu linii tandru caricate, de o culoare voit stridentă, menită parcă a drapa înduioşarea. Nu putem a nu ne aminti ( şi ne aminteşte şi autorul) de pînzele lui Henri Rousseau, în care un