Se pare că e greu să trădezi tiparele, inerţiile. Mai ales când e vorba de politica repertorială a orchestrelor noastre simfonice. Am salutat efortul de a instaura o primenire la nivelul opusurilor restituite în stagiunea trecută de către Orchestra de Cameră Radio, efort materializat în scoaterea la lumină din sertarurile întunecoase, vorba lui Eminescu, unde zăcea prăfuit "archaeus", a unor partituri nicicând ori extrem de rar executate. Fapt aproape imposibil de reeditat în cazul filarmonicelor în programele cărora, dacă prima piesă (cu funcţie, în general, de apogiatură) încă mai poate fi uneori inedită sau, în orice caz, mai puţin frecventă, cea de a doua lucrare, invariabil concertantă, precum şi ultima (cu rol de power play) sunt reluate, cu mici variaţiuni, în fiecare stagiune, constituind un fond de "protocol" din care se înfruptă deopotrivă dirijori şi directori, solişti şi secretari muzicali. îndeobşte soliştii instrumentişti sunt cei mai conservatori, rulând un repertoriu pe cât de tradiţional, pe atât de convenţional, însuşit încă din anii de formare şi împărtăşit cu tenacitate pe întreg parcursul unei cariere mai mult sau mai puţin prodigioase. Există, desigur, şi excepţii. Una dintre ele se numeşte Sherban Lupu, violonistul care de fiecare dată când se reîntoarce pe estradele de concert româneşti, aduce cu sine trufandale ce stârnesc apetitul melomanilor. Şi acum port în memorie sonorităţile Capriciului enescian împrăştiate cu generozitate în urmă cu câţiva ani, în primă audiţie absolută sub cupola Ateneului bucureştean. În aceeaşi instanţă au răsunat, joi 13 decembrie, eufoniile Concertului pentru vioară şi orchestră de Alban Berg, cu acelaşi protagonist, Sherban Lupu, alături de un dirijor, Urs Schneider, specializat în romantismul şi expresionismul german. Subintitulat "În memoria unui înger" opusul bergian mărturiseşte un lirism profund, dar nu în e