Am tot vorbit despre apropierea mea de spaţiul cu precădere urban, al marilor metropole, în care nici peticul de iarbă şi nici albastrul cerului nu-ţi sînt limanuri, ci blocul cenuşiu din faţă şi trotuarul aşijderea. În ultimul timp însă, ceva s-a schimbat în percepţia mea citadină: hiperurbanul din jur a început să mă sufoce, nu-l mai găsesc pitoresc în derizoriul lui, ci, pur şi simplu, excesiv. La radio vorbeau despre "depresia de iarnă", cauzată, în mare, de lumina mai puţină şi de mai scurtă durată. Ceva este real, pentru că nimic din vechile mele strategii legate de luarea în stăpînire a oraşului nu a mai părut să ţină, în atari condiţii. Plimbările lungi, pe jos, în care observam oamenii din jur, au devenit un fel de băi de noroi şi plonjări în depresie. Probabil că de vină erau şi imensele mormane de zăpadă pe care trebuia să le escaladez pentru a-mi asigura înaintarea. "Zăpadă" şi atît e un termen inadecvat pentru noianele cenuşii cu care mă luptam, pe de o parte, în timp ce evitam maşinile (ca pieton bucureşetean responsabil...), pe de alta.

Escaladările mele prin mediul înconjurător oximoronic (negrele zăpezi) depăşeau cadrul obişnuit, acceptabil, de joc pe computer cu obstacole. Această senzaţie, laolaltă cu creşterea aglomerărilor umane, din ce în ce mai de necontrolat, mi-au dat o palpabilă stare de neputinţă. Nu m-am simţit doar ca Heidi, care alerga în locurile cele mai înalte din oraşul ei ca să-şi vadă munţii dragi şi tot nu reuşea, ci mai curînd ca într-un SF al cărui nume îmi scapă, în care oamenii mureau pe stradă şi nimeni nu-i observa/aduna.

Aglomerările fără scăpare nu le-am trăit doar la Bucureşti, ci şi la Paris, în ajunul Sărbătorilor, la scara despre care Lipovetsky şi alţi teoreticieni ai culturii populare vorbesc despre oraşele viitorului: pe Champs Élysées, fluxul de oameni care mişculau febrili era, nu ştiu, de 5 ori m