Mai stau şi eu preţ de o ţigară şi mă duc - zice amicul. Ehei, timpul ţigărilor! - zîmbesc eu şi mai trag un fum din narghilea. Alte vremuri, altă lume. Alt mod de a-ţi petrece timpul. Clienţii din cafeneaua în care ne aflăm mă privesc fără mirare - narghileaua a intrat deja, se pare, în cotidianul bucureştean.

Timpul ţigării, timpul narghilelei... Două temporalităţi diferite, două arii culturale, două modalităţi de a "pierde timpul" trăindu-l diferit. Un timp democritic, atomizat, alcătuit din mici unităţi (preţ de o ţigară) la dispoziţia fumătorului, cel care, prin gestul magic al unui chibrit, poate pune oricînd stăpînire pe acel atom de timp pentru a face ce vrea cu el, simţindu-se astfel stăpînul timpului, al timpului său. Un timp individualist şi alert, care ritmează munca şi repaosul, precum şi trecerile de la o activitate la alta, de la o dispoziţie sau idee la alta, care se poate înşira apoi ca mărgelele pe o aţă pentru a însoţi o succesiune de acţiuni, dar mereu la dispoziţia subiectului, care se poate juca cu aceşti atomi de timp pentru a-i ordona şi (re)combina astfel ad libitum. Un timp al modernităţii industriale, pe care doar angoasa postmodernă a corpului sănătos l-a alungat în zona proscrisului. Pe de altă parte, un timp ciclic şi pre-modern, al curgerii, al duratelor îndelungate, revenind într-un fel la origine cu fiecare ritual de pregătire a narghilelei. Un timp în care intri şi i te supui un răstimp, pe toată durata unui ciclu rînduit al fumatului. Un timp a cărui utilizare îţi este dictată de narghileaua bine temperată, după un ritual şi un spirit mereu reiterate, pe care nu îl poţi convoca instantaneu, cu o scăpărare de brichetă, şi nu îl poţi curma oricînd, cu o strivire de chiştoc.

Narghile, shisha, hookah... Originea practicii este revendicată în cele patru colţuri ale lumii, din India pînă în America şi din Persia şi Etiopi