Sursa: EVZ
Mă duc la toaletă este una dintre cele mai delicate şi frecvente forme de a spune ceva ce nu e obligatoriu să se afle. De când am văzut că oricine se pupă cu oricine la televizor sau la decernarea de premii, academicieni cu hostese, manelişti cu moguli şi bătrânele cu striperi, am început să fiu atent la replici. Şi aşa cum se pupă lumea, la întâmplare, aşa şi vorbeşte. Biologia este prezentă la tot pasul, discreţia este inexistentă, iar curiozitatea pentru cele mai sordide amănunte nepotolită. Lucrul amuzant şi înspăimântător în acelaşi timp este că nivelul de educaţie nu are vreo putere pe acest teritoriu.
Chiar dacă pare ciudat, uneori între o pacientă de la ţară şi o avocată nu e nicio diferenţă atunci când simt nevoia să-şi arate buba. E o nevoie firească de a împărtăşi cu cei dragi aspecte personale, intime şi extrem de nespectaculoase. Un furuncul nu poate fi trecut sub tăcere atunci când bei un ceai cu cea mai bună prietenă, pentru că el spune mai mult decât orice declaraţie, orice mărturisire, decât orice dar, decât orice gest. Dar să nu credem că, dacă cineva îţi arată fără să stea pe gânduri operaţia de apendicită, îţi este şi cel mai bun prieten.
Există şi o componentă frivolă a unei asemenea dezvăluiri, pentru că cicatricile şi malformaţiile pot fi scoase în lume chiar şi numai de dragul spectacolului, din pură generozitate, din dorinţa de a-i ajuta şi pe alţii să renunţe la refulare şi disimulare. Când umblam eu cu genunchii juliţi, copiii erau mai puţin generoşi. Îşi cereau un leu unul altuia, ca să dea la o parte pansamentul. Ce-mi dai, să-ţi arăt buba? Acum buba e pe gratis, la ştiri, în talk-show-uri incendiare, în parcuri, în tren. E deja un fel de monedă de schimb. Noi vă dăm buba, voi faceţi buba. Noi vă spunem tot ce nu vă interesează, voi duceţi buba mai departe. Ştirile de la ora cinci sunt la o
