Cronicar al actualităţii, în timp ce scria cărţi fundamentale pentru înţelegerea trecutului comunist al României, Pavel Câmpeanu nu era niciodată mînios sau dispreţuitor: consemna, preciza, era sensibil la amploarea unor fenomene aparent marginale, explica în ce fel patimile momentului angajează istoria. Românii sînt nemulţumiţi de Parlament, iar parlamentarii sînt nemulţumiţi de români. Acum, la fel ca în 1998. (Magdalena Boiangiu)

Sindromul

Spre deosebire de Antichitatea greacă, în lumea modernă democraţia şi Parlamentul sînt inseparabile. Nu însă şi pentru cetăţenii României tranziţionale, mult mai dispuşi să admire democraţia decît Parlamentul menit să o întruchipeze. Şi totuşi: o democraţie poate avea o instituţie prezidenţială, după cum, la fel de bine, se poate lipsi de ea. În schimb, nu există democraţie fără Parlament, dar există Parlament fără democraţie. Un regim nu devine democratic prin simpla prezenţă a Parlamentului, ci prin măsura în care acesta îşi îndeplineşte funcţia specifică: elaborarea legilor pe care societatea, în ansamblul ei, le acceptă pentru că sînt compatibile cu nevoile sale. Rezultă că un regim democratic este implicit un regim parlamentar, consolidarea celui dintîi fiind inseparabilă de a celui din urmă. Cît de efectivă poate fi în acest caz înaintarea spre democraţie a unei societăţi prea puţin încrezătoare în Parlamentul cu care s-a dotat?

Dintre toate instituţiile puterii cristalizate după 1989, cele mai răspîndite şi mai persistente aprehensiuni le stîrneşte Parlamentul. Sondajele de opinie plasează cu aceeaşi regularitate Armata şi Biserica la cotele cele mai ridicate de credibilitate, şi Parlamentul, la cele mai coborîte, o distribuţie care se repetă cu un soi de monotonie sub toate legislaturile. Atît de puţin măgulitoarea reprezentare a corpurilor reprezentative creează unul dintre enigmaticele paradoxuri a