Am aniversat zilele acestea Unirea celor două Principate, ca şi ziua de naştere a lui Nicolae Ceauşescu, care ar fi împlinit 90 de ani dacă nu ar fi fost executat de Crăciunul anului 1989. Nu poţi să nu te întrebi, la asemenea ocazii, care e bilanţul construcţiei naţionale româneşti. Basarabenii au ajuns să îşi cumpere cu 300 de euro paşapoarte bulgăreşti; ţăranii din cele mai sărace zone din România îşi ridică barăci la periferia marilor oraşe italiene şi îşi refac viaţa într-o limbă nouă, rudimentară, care nu mai are nimic de-a face nici cu Dante, nici cu Eminescu, e limba periferiei fără naţionalitate. Românii au fost îndoctrinaţi cu ideea că sunt o naţiune veche. Un popor vechi ar fi fost mai corect. Limba noastră e veche, dar forma ei literară e recentă. Conştiinţa de a fi român e şi ea foarte târzie. Pe la 1900, ţăranii spuneau că sunt creştini, nu români, când li se cerea să îşi definească o apartenenţă. Spiru Haret şi Nicolae Iorga, cu investiţiile lor enorme în educaţie, au mai reuşit să aducă în sânul naţiunii vreo câteva milioane de oameni care nu ştiau ce sunt, dar, dacă în Danemarca, la 1900, toată lumea avea Biblii şi le citea, noi mai aveam în faţă un secol de alfabetizare. Fără comunişti, cu brutalitatea cu care îşi puneau în practică programele, nu ştiu dacă reuşeam. La 1945, numai jumătate din România era alfabetizată. Nici azi, românii nu citesc ziare, de exemplu, decât în proporţie foarte mică. Acest obicei naţional, spun istoricii, se formează devreme, pe la 1920-1930; 30% dintre români ştiau carte pe atunci şi cam tot atâţia citesc ziare de calitate şi azi. Istoria noastră de la Unire încoace este aceea a unei „societăţi ţărăneşti“ tradiţionale, care a încercat într-un secol să parcurgă proiecte de modernizare politică mai întâi, şi socială, pe urmă, care ar fi trebuit, în viziunea iniţiatorilor lor, să permită recuperarea unui decalaj istoric