De la jumatatea anului trecut, leul se depreciaza, iar inflatia se ambaleaza. Vestea buna este ca, pana in prezent, atat deprecierea, cat si inflatia au ramas la valori, totusi, suportabile. Pericolul cel mare este insa ca, in absenta masurilor de corectie, procesul sa scape de sub control. Iar vestea rea este ca nu suntem deloc departe de momentul in care s-ar putea intampla asa ceva.
Radacina raului coboara destul de adanc. Din 2004 pana in 2007 leul s-a tot apreciat, sprijinind serios procesul de dezinflatie. Pacatul a venit din faptul ca doar o parte a acestei aprecieri avea suport in cresterea productivitatii muncii, care sa o sustina pe termen lung. O alta parte a venit din exuberanta irationala a pietei, in special a investitorilor straini, dupa aderarea Romaniei la Uniunea Europeana. Or, imediat ce conditiile externe s-au schimbat, a disparut si exuberanta irationala, iar unii dintre investitori s-au retras tot atat de rapid cum venisera. (Pana acum, investitiile directe par sa nu fi fost afectate. Cum insa decizia pentru asemenea investitii este un proces mai indelungat, nu este exclus sa beneficiem inca de pe urma unor decizii adoptate inainte de criza creditului international si de deteriorarea conditiilor din economia romaneasca.)
Deprecierea leului care a urmat atrage cresterea inflatiei interne. Preturile de import care nu au scazut prea serios cand leul se aprecia cresc voiniceste cand acesta se depreciaza. Nu este vorba despre un comportament malefic al pietei si cu atat mai putin despre specula - un termen inoculat adanc de anii de comunism, caruia i-a supravietuit in mentalul colectiv. Este vorba pur si simplu de forta cererii interne, care a fost alimentata de cresterea salariilor, a pensiilor si a creditului. De parca nu ar fi fost de ajuns, cererea interna a fost masiv amplificata de deficitul bugetar din ultimele luni ale anul
