Cămăşi negre, titluri albe

Catenaccio e primul lucru care îţi vine în minte atunci cînd te gîndeşti la fotbalul italian. Clişeul a făcut epocă şi a adus rezultate importante, dar limitează perspectiva. Primele două titluri mondiale ale squadrei azzurra se pierd în negura vremurilor. În 1934 şi 1938, fotbalul se juca tot 11 la 11, dar la altă viteză şi în alte aşezări. Italia anilor '30 intrase în epoca Mussolini, dar juca un fotbal indiferent la ideologie. Finala ediţiei 1934 s-a disputat la Roma, pe un stadion cu multe cămăşi negre. Contextul politic. Cel fotbalistic era că Meazza, Schiavio, Ferrari, Orsi şi Guaita alcătuiau o linie de atac din 5 oameni, în vreme ce în defensivă evoluau doar de Monzeglio şi Allemandi. Se trăia în umbra celebrului WM-ului inventat de englezi. Patru ani mai tîrziu, la Paris, Italia se încorona din nou campioană mondială, după o victorie cu 4-2 împotriva Ungariei, o mare forţă a fotbalului pe atunci. Unde ghiciţi meschinăria defensivei în acest scor stabilit de Colaussi şi Piola?

Catenaccio, vechea poveste

Sărim peste un război care mutilase vieţi şi exilase fotbalul. Ajungem la începutul anilor '60, pe cînd Helenio Herrera croia la Milano costumul numit catenaccio. Filosofia sistemului spunea aşa: întregul joc se dezvoltă pe o apărare solidă. Un argentinian născut din părinţi spanioli şi naturalizat francez schimba drumul fotbalului, cîştigînd cu Interul lui Fachetti două Cupe ale Campionilor şi două Cupe Intercontinentale. Apăreau cei 4 fundaşi de meserie. Picchi a fost primul libero din istoria fotbalului. Doi jucători la centrul terenului dispecerau. Mazzola inventa, Suarez şi Corso înscriau. 1964, Viena. Inter-Real 3-1 în finala contra lui Puşcaş şi Di Stefano contrazice flagrant teoria comodă că italienii nu făceau decît să se apere. Peste doi ani, squadra azzurra împănată cu interişti se făcea de rîs în