Pentru Statele Unite, coalitia anti-Iran a fost permanent un produs destinat consumului elitelor arabe moderate, un raspuns la o nevoie imediata: teama fata de ambitiile regionale ale regimului de la Teheran. Odata identificata aceasta nevoie, Washingtonul isi mobilizeaza toate resursele sale de diplomatie publica pentru a-si vinde produsul. Cei mai importanti oficiali ai Departamentului de Stat prezinta Iranul ca pe o amenintare extrema pentru securitatea regiunii, o putere fundamental revizionista, hotarata sa modifice in favoarea sa statu-quo-ul Orientului Mijlociu. In aceste conditii, perspectiva unui Iran nuclearizat devine o realitate inacceptabila pentru mentinerea pacii si securitatii internationale. Subsecretarul de stat pentru afaceri politice, Nicholas Burns, a definit in termeni foarte clari natura amenintarii si potentialul de santaj pe care Teheranul le induce in dinamica regiunii: "Iranul este o putere revolutionara... Obiectivele sale sunt acelea de a-si consolida pozitia in Orientul Mijlociu, de a deveni o putere militara dominanta in raport cu statele arabe moderate. Interesele sale vizeaza acel tip de dominatie pe care o capabilitate nucleara ti-l confera fata de statele vecine...". Mai mult, instabilitatea din Orientul Mijlociu este prezentata ca fiind un produs "made in Iran" exportat printr-o serie de "filiale" ale sale precum Hamas, Jihadul Islamic sau Hezbollah. Discursul Washingtonului distinge o coalitie a radicalilor impotriva fortelor moderate, o coalitie a dezordinii care se opune statelor care doresc ordine. Se speculeaza chiar clivajul religios fundamental al lumii arabe, prezentand politicile Teheranului si ale aliatilor sai ca o incercare a extremistilor siiti de subminare a legitimitatii politice a regimurilor sunite moderate. Urmeaza o ofensiva diplomatica fara precedent in incercarea de a asambla o balanta a puterii in favoarea for