Astazi, la Uniunea Scriitorilor, in Bucuresti, Fundatia Academia Civica aniverseaza 15 ani de la inceputurile Memorialului Sighet. In acest ziar s-a scris frecvent despre transformarea inchisorii din acel oras de la frontiera nordica a Romaniei intr-un loc de pelerinaj, o marturie care ar fi fost de ajuns pentru a declansa condamnarea comunismului ca regim criminal. Astazi, revolutionarii intrati in greva foamei continua sa ceara ceea ce ar fi trebuit sa obtinem de mult: adevarul despre mortii din decembrie 1989 si despre mineriade, precum si o lege a lustratiei. Continua sa ceara deoarece, in ciuda unor repetate eforturi ale societatii civile, justitia nu a rezolvat dosarele revolutiei si nici pe cele ale mineriadelor. Cat despre legea lustratiei, ce lustratie sa fi existat atata vreme cat in fruntea tarii a fost ales prin vot secret unul dintre aceia care ar fi trebuit sa faca obiectul acestei legi?

Cei aflati in protestul cel mai disperat dintre toate cele ce se cunosc pana astazi sunt aceia care au scapat cu viata in zilele revolutiei din decembrie si pe urma, cand prin cateva orase ale tarii gloantele nu se stie (nici azi) cui secerau trecatori, fara sa aleaga. Metoda era cunoscuta de mult: in primii ani ai ocupatiei sovietice, dupa ce fusesera luati ostatici in lagarele organizate conform modelului rusesc toti cei cunoscuti ca opozanti ai acestui regim criminal, au inceput sa fie retinuti, pentru ani de zile, si cetateni de pe strada, dintre care multi nici nu-si puneau problema vreunei rezistente. Erau retinuti, asa, ca sa se faca cifra planificata sau ca sa se inspaimante toti ceilalti si sa ramana cu ideea ca nimic nu te scapa de "vigilenta" securitatii.

E foarte de inteles strigatul de manie al grevistilor foamei, care acuza – a cata oara? – faptul ca au primit certificate de revolutionari si cei in care s-a tras si cei care au tras. Asadar, revol