Aparent, eliminarea lui Nadal de catre Tsonga n-a fost decit o replica a adevaratului seism: eliminarea lui Federer de catre Djokovic. Geniul din Basel nu lipsise din nicio finala de mare slem din ultimele zece pe cind Nadal nu reusise nicio semifinala importanta pe hard. Daca Nadal parea ca nu se poate descotorosi nicicum de spectrul caderii atunci cind talpile-i nu-i prizeaza praful rosietic de zgura, Federer parea ca-si pune doar problema partenerului de finala. Si totusi, adevaratul seism a fost generat de Tsonga!

Venit de nicaieri, francezul i-a depasit fara niciun efort pe un Gasquet mereu promitator, pe un Youzhny aflat intr-o forma fantastica, iar in semifinala, pe un Nadal care a incercat totul. Pur si simplu, Tsonga a reusit sa se catare pe umerii lor, spre finala, cu lejeritatea cu care un alpinist se catara pe un scaun de bucatarie.

In cealalta semifinala, insa, haloul invincibilitatii lui Federer a fulgerat ca un blitz impiedicind caderea corecta a privirilor pe plictiseala funciara a elvetianului si pe prospetimea netulburata pina atunci de vreun adversar redutabil a lui Djokovic. Sirbul n-a produs insa, o surpriza grandissima, exemplara, cu iz de rocada. L-a invins, dar nu l-a putut inlocui pe elvetian. L-a dezghiocat doar ca pe un rubin, lasind montura jocului goala si ochiul obosit de-atita cautare a sclipirii.

Odiseea lui Tsonga e cea care a resuscitat spectacolul intrat in moarte clinica odata cu somnul fara vise al lui Federer. Francezul e cel care a cules o parte din scinteierile lui Roger, le-a batut in ramele rachetelor furate parca de la Sampras si Nastase, a pasat minunat, a amortizat colosal, inghetind mingile in instantanee imponderabile. A dansat ca Muhamad Ali, a levitat sprijindu-se in smashuri ca Bubka in prajina. A lasat toate plasmuirile imaginatiei sa prinda un corp si sa umple terenul ba chiar sa