Schimbarea de la vârful PC a semănat mult, aşa cum am văzut pe micile ecrane, cu „O scrisoare pierdută“ - scena în care Trahanache doreşte să îi aducă la calm pe partizanii lui Farfuridi & Brânzovenescu şi pe cei ai lui Caţavencu. La Caragiale, bătaia cu grupul „inteligent, independent, impertinent“, cu „dăscălimea“, avea un scop precis: făcea o propunere pentru Cameră. Cineva trebuia să ajungă la Bucureşti, membru al parlamentului, şi de asta depindea totul. Până la urmă câştigă cel trimis de la centru - mai prost decât Farfuridi şi mai ticălos decât Caţavencu, anume Agamiţă Dandanache. Din ce am văzut duminică, lucrurile sunt mult mai puţin clare. Ce îi mână pe ei în luptă? Trebuie să ne întrebăm, ca să înţelegem fierbinţeala din sala congresului. Un răspuns simplu ar fi că românul e pătimaş, mai ales în politică. El nu ştie să piardă onorabil, cu cavalerism. Nici să îşi negocieze procedural interesele nu ştie, e limpede. Preferă şmecheria şi, când nu îi reuşeşte prostirea celorlalţi, trece brusc la înjurături, huiduieli, vociferări, ameninţări şi tropăit din picioare. Dar care este miza jocului ce i-a făcut pe respectivii să îşi „piardă uzul raţiunii“?

PC nu a făcut nici o performanţă la europarlamentare. La fel ca şi România Mare şi PNG. Becali şi Vadim Tudor sunt doi lideri care trag partidele după ei. Chestiunea este că nu au partide. Sunt formaţiuni tipice de lideri. Depind în tot ce fac de popularitatea de moment (din campanii, mai ales) a şefului. Nu au program, nu au soluţii. Partide aflate veşnic în opoziţie. Stau la marginea regimului politic, aşteptând o criză, care să le aducă în centrul atenţiei ca partide antisistem. Vadim Tudor e mai obosit, mai prăfuit, mesajul său s-a tocit mult, iar electoratul lui s-a cam volatilizat. Contraperformanţa de la europarlarmentare o dovedeşte cu vârf şi îndesat. Şansele sale de a trece pragul de 5% în toamnă sun