In ultima vreme s-a vorbit mult, mult prea mult, despre un asa-numit precursorat al lui Mircea Horia Simionescu in linia prozei postmoderniste autohtone. Adica despre MHS ludicul, ironicul, parodicul, livrescul, intertextualul, autoreferentialul, metatextualul, creatorul unei voioase comedii a literaturii. Sigur ca toate aceste etichete ii sint corect atribuite. Totusi, nu e prea putin?! Nu ne aflam oare in primejdia de a reduce formula unui autor hipercomplex si hipersofisticat la un inventar (deja cliseizat) de procedee... „postmoderniste“?!
Nu riscam sa-l anexam – cu cele mai bune intentii – propriilor noastre pledoarii pro domo? Cu bonomia si intelepciunea-i binecunoscute, scriitorul va fi surizind hitru, pentru sine, discret, ingaduitor. (Pesemne ca ne-a rezervat si noua, in taina, ca unor destoinici manipulatori de clisee, un loc, intr-o rubrica mica, intr-o Bibliografie generala actualizata...) Nu-mi amintesc sa fi citit (prin interviuri acordate de scriitor sau cu alte ocazii) vreo marturisire de credinta MHS-ista in favoarea postmodernismului. Dar am citit, in fiecare text al autorului – carte sau articol de revista –, o pledoarie pentru literatura. Pentru ca un scriitor mare e un scriitor si atit, dincolo de canoane, de platforme, de doctrine.
Mircea Horia Simionescu „precursor“?!... Dar un scriitor mare nu anunta pe nimeni, e o insula cu o geografie singulara; duce la desavirsire un mod de a scrie, facind inutila o ulterioara actiune a altora pe acelasi teritoriu; are, deci, numai epigoni, nu continuatori – autorii importanti care vin dupa el merg, trebuie sa mearga pe un cu totul alt drum. De altfel, se vede clar: prozatorii cu relief iviti in anii ’80 – un Mircea Nedelciu, un Gheorghe Craciun, un Bedros Horasangian sau un Stefan Agopian – au, fiecare, propriul drum, propria Provincie imaginara.
Provincia imaginara ce poa
