Radu Bârcă este, de 20 de ani, proiecţionist la Scala şi a văzut mai multe filme decât s-a gândit vreodată că ar putea număra. Sursa: Cosmin MarinescuSursa: Cosmin Marinescu
1 /.
Elung de 3.000 şi ceva de metri, greu de vreo 10 kilograme şi durează aproximativ o oră şi jumătate. Nu v-aţi gândit niciodată astfel la un film văzut la cinematograf, dar pentru Radu Bârcă, proiecţionist la Cinema Scala de 20 de ani, aceştia sunt parametrii unei pelicule. Bineînţeles, ei variază, dar cum publicul nu vrea să ştie astfel de lucruri, omul supraveghează, cu ochii albaştri şi scrutători, sala de cinema, ecranul, sunetul şi calitatea imaginii. Oamenii trebuie să fie mulţumiţi. Criteriul după care Bârcă îşi construieş te micile satisfacţii legate de munca pe care o face de 41 de ani este simplu: „Dacă oamenii aplaudă la finalul proiecţiei şi pleacă din sală fără să huiduie, pentru mine este o mulţumire“, spune bărbatul.
„E frumoasă meseria. Păcat că dispare“
Riscurile meseriei de proiecţionist nu par a fi foarte mari. Munca ar trebui să fie simplă: vine rola cu filmul, faci legăturile între scene şi le lipeşti, iar apoi aparatul de proiecţie îşi face treaba. Dar în camera de proiecţie, plasată suveran deasupra spectatorului aflat cel mai departe de ecran, lucrurile nu sunt atât de simple. Se lucrează la amperaj mare, lămpile cu xenon emit ozon ce poate avea efecte asupra oamenilor de acolo, iar cea mai mică ciupitură în peliculă poate însemna distrugerea aparatului de proiecţie, pericol de explozie şi răni. „Dar, dacă îţi faci treaba bine, eşti atent şi ai experienţă, e chiar uşor să fii proiecţionist. Lucrurile astea se învaţă“, spune, calm, ca-ntr-un film de epocă, Radu Bârcă. Colegul de „celulă“, Memut Narpageac, la fel de vechi în meserie, îl completează zâmbind ghiduş: „E frumoasă meseria, dom’le. Păcat că dispare“.
Soare
