PARACHIVESCU: "Există multe zgomote fără de care viaţa la oraş ar fi o sentinţă suportabilă." Sursa: EVZ
Există multe zgomote fără de care viaţa la oraş ar fi o sentinţă suportabilă. Trăim în condiţii de bruiaj permanent, în tirania lui do de sus. Începând cu tramvaiul care scrâşneşte în curbă şi terminând cu manelomanul care ascultă Dan Bursuc la telefonul mobil, totul pare căzut în robia decibelilor. Haina discreţiei nu mai îmbracă nimic şi pe nimeni, totul pare o agresiune împotriva timpanului. Vorbitul pe tonuri măsurate, şoapta, surdina au devenit amintiri caraghioase. Cine le invocă se autocondamnă la persiflare.
Azi, în vârtejul clipei, trebuie să te faci auzit oriunde şi oricum. Nu poţi răzbi în viaţă dacă nu eşti răspicat, decis până la vehemenţă şi insistent până la nevroză. Cine oftează cu mintea în trecut e un molâu care n-a vrut sau n-a ştiut să se adapteze şi pe care viaţa nu va întârzia să-l pedepsească. Da, recunosc: sunt la rândul meu inadaptat, mă risipesc în cârcoteli şi mă aşez de-a curmeziş ul progresului. Nu mi se pare că hărmălaia neîntreruptă e semn de trăire modernă. Mă scoate din sărite vecinul de scaun care îşi suflă nasul cu zgomote demne de cele mai sonore episoade din „Daktari“.
Mă uit chiorâş la roşcata care povesteşte în gura mare cum a decurs consultul ginecologic. Mă enervez când încerc să citesc în tramvai şi nu pot, fiindcă lângă mine se opreşte o huidumă care îşi zbiară oferta, să se audă de la un capăt la celălalt: „Leucoplast cu rivanoooool, patru bucăţi la zece miiiiiiii!“. Le-aş zice vreo două şoferilor de troleibuz sau taximetriştilor care te obligă să le împărtăşeşti preferinţele muzicale, de neclintit în convingerea lor că muzica bună e muzica tare. Mai rău, mi se pare din ce în ce mai des că în Bucureşti surzenia se transformă din beteşug în lux.
Iar când ajungi să tânjeş
