Desi numele lui a fost constant mentionat in toate dezbaterile referitoare la potentialii candidati autohtoni la Premiul Nobel, Mircea Horia Simionescu este, paradoxal, un mare prozator ale carui carti nu au fost, inca, traduse in nici o limba straina. Doar Mircea Ivanescu, un alt nume greu al literaturii romane contemporane, a „beneficiat“ de aceeasi, nedreapta, indiferenta, desi operele ambilor scriitori au un foarte mare grad de universalitate.

Un prozator pentru care scrisul a fost si este un permanent asediu al locului comun, Mircea Horia Simionescu, autorul, s-a insinuat in paginile cartilor sale, asumindu-si roluri si functii dintre cele mai diverse, inventiv si nonconformist, subversiv si ironic, mereu surprinzator, cu o inepuizabila verva literara. Si-a propus – si a reusit de fiecare data – sa revitalizeze cuvintele adormite, grecesti si latine, in care a descoperit puncte de plecare pentru forme si arabescuri romanesti inedite.

Intr-un timp in care literaturii i se cerea imperativ sa reflecte realitatea butaforica promovata de propaganda comunista, MHS refuza proximitatea literaturii si istoriei, instituind o necesara distanta intre ceea ce nu e decit o pseudorealitate si discursul romanesc. „Sa scrii pentru a te cunoaste si atit“ pare sa fie formula pe care scriitorul roman o imprumuta de la Paul Valéry, autor drag inimii sale, de care il leaga nenumarate afinitati „mestesugaresti“, precum si intelegerea faptului ca „literatura poate fi privita – cel putin ca tentativa – ca un domeniu de combinari – grup de miscari in jurul reprezentarilor obisnuite, gratie limbajului, utilizat intr-un fel anume.“ Proza lui MHS asta si este, in fond – cautare a unei alternative la „literatura mimetica“, replica sclipitoare la dogmele realismului socialist, reinventare a scriiturii si a formelor literare, anticanonica si imprevizibila, un manifes