Limitarea abuzurilor puterii politice. Actualmente, se vorbeste despre o "a treia generatie" de drepturi…
Anul 2008 a fost declarat de catre Organizatia Natiunilor Unite anul drepturilor omului pentru a aminti de faptul ca in urma cu 60 de ani, la 10 decembrie 1948, Adunarea Generala a ONU, reunita la Paris, ratifica Declaratia Universala a Drepturilor Omului (DUDO). Declaratia este importanta nu doar pentru ca reprezinta cel mai tradus text din lume, dar si pentru ca marcheaza un moment de cotitura in istoria umanitatii. Mai mult, face parte dintre acele productii care desi nascute (nu fara dificultate) chiar la inceputul razboiului rece, i-au supravietuit creand astfel acel continuum istoric intre faze altminteri ireconciliabile ale trecutului.
Articolul de fata isi propune sa exploreze in primul rand contextul istoric in care a aparut pentru a intelege virtutile acestui document, nu inainte insa de a schita un profil a ceea ce inseamna drepturile omului, o sintagma pe care din ce in ce mai mult o auzim in declaratiile oficiale (si nu numai).
O istorie indelungata
O distinctie se impune facuta. Daca istoria drepturilor omului este lunga, istoria declaratiilor drepturilor omului este scurta (McKeon, p. 181). Prima s-ar putea spune ca s-a nascut mai mult ca un exercitiu intelectual prin care s-a incercat atribuirea unei definitii omului, plecand de la drepturile sale. Desi reflectii asupra drepturilor au existat in gandirea greceasca antica si, dupa aceea, in filosofia romana, sensul discursului contemporan asupra drepturilor omului isi are radacina de necontestat in secolul al XVIII-lea. De atunci, drepturile omului sunt intelese ca reflectie asupra omului din perspectiva intalnirii libertatilor noi, recent castigate, cu puterile politice existente (Norberto Bobbio, apud Arat, p. 418). Altfel spus, drepturile omului a
