Ca orice individualitate poetica, Nicolae Grigore Marasanu, inscriindu-se metaforic in casta spiritelor danubiene si elegiac in erosul manierismului neomodernist, manifesta un dublu angajament in actul creator: catharhic prin epopeizarea obsesiei centrale si panteist (exista o sacralitate similara cu cea a lui Germain Drogenbroodt) prin mitizarea paradisiaca a universului liric, mitizare ce apare ca o necesitate de stabilire a unui reper conceptual.
Antologia sa de autor, "Leviathanul" (Editura Grai si Suflet - Cultura Nationala, Bucuresti, 2004), dincolo de punerea sub unghi semiotic a metamorfozelor stilistice, trebuie abordata strict axiologic, pentru o aprofundare a poeticului atit ca logos, cit si ca alternativa protectionista. Axiologia apare la nivelul simbologiei programatice, care este alcatuita dintr-un substrat metaforic si un adstrat ermetic barbian. Iar germenii acestei simbologii se gasesc in volumul de debut al poetului - "Insula", un samizdat transcedental inglobat intr-o existenta lacustra, salbatica, obsesiv retrospecta, cu rol de perenizare a genezei: "Linistea aceasta imi toarce sufletul / ca pe un fir de lumina/ si infloresc din suspine/ sapte crizanteme de alb" (O, cita liniste).
Spatialitatea fizica a samizdatului se dilata mitic sub influenta rememorarii nostalgic-metaforizate si excesiv idilice, intr-atit de vorace incit temporalitatea este practic devorata: "Cind vom avea trupul marii,/ tarmul ne va invalui potrivnic/ cerc de foc de care dansul nostru/ se va lovi hotarele sa-I sparga" (Pendulul apei).
Nicolae Grigore Marasanu are toate atributele unui spirito peregrino, in acceptiunea sa dantesca, a unui fantast diurn dependent de sacralitatea naturii pe care o percepe si o idealizeaza intr-o cheie incantator-baladesca: "Ne-nvaluie lumina/ din ce in ce mai mult/ ce goi venim din noaptea/ care-n portal se sfar
