Ceea ce va urma este o marturie in adevaratul sens al cuvantului care se datoreaza prietenului meu T. El este un practicant sporadic al rugaciunii isihaste. Adapat la sursele marilor duhovnici pe care ii mai frecventeaza uneori, este totodata un om al orasului, dedicat meseriei si obligatiilor vietii laice. Nu are apetit pentru ceea ce unii fac din aceasta rugaciune, devenita "tehnica" pentru experimentele de salon ori pentru conferinte.
Cu toate acestea, mi-a marturisit T., uneori rugaciunea se aprinde in pieptul sau, te miri unde: aflat in troleibuz, intr-o discutie cu cineva, in preajma copiilor, etc. Minunea se petrece rar, sau cel putin asa sustine el.
Recent, T. era la o masa (rotunda) de sedinta, in cladirea ceausista din Bucuresti unde-si castiga painea. In timp ce colegii vorbeau pe rand iar el asculta, rugaciunea a pornit sa curga brusc si inviorator. Poate nicicand nu a avut o asemenea intensitate.
"Daca nu ai ajuns la lacrimi, nu ai ajuns nicaieri", i-a spus candva pr. Cleopa. Iar T. a ajuns de aceasta data si la lacrimi, in urma unui gand pe cat de curios, pe atat de generos: pe masura ce ruga curgea, in legea ei, precum un fluviu, prietenul meu a avut viziunea locului in care se afla. O uriasa cladire construita de comunisti, un spatiu care "inflorea" parca pentru prima oara datorita rugii care curgea prin pieptul sau in acea clipa. "Cata seceta fusese pana acum, in aceasta cladire", i-a mai venit in minte. Dar omul nostru stia ca nu are voie sa se gandeasca la nimic altceva, decat la rugaciunea propriu-zisa, sa nu se lase furat nici macar de viziuni ori de idei ca acestea. Atat.
…Constient de capcanele interpretarii celor de mai sus, m-am tot framantat daca sa scriu sau nu. M-am gandit ca romanii si occidentalii, in general, au parte de asemenea relatari venite preponderent dinspre tehnicile orientale d
