Ce a moŞtenit Cioran de la strămoşii săi?! Pe lîngă nihilism, fatalitatea eşecului. La drept vorbind, totul se însumează în aceste două cuvinte. Într-un loc, invocă vorbele mamei, care, testamentar, i-ar fi spus: "Omul, orice ar face, va regreta întotdeauna". Continuă Cioran: "Recunosc aici filozofia neamului nostru. N-am inventat nimic. N-am făcut decît să prelungesc dezamăgirea strămoşilor mei" (II, 214-215). Tot de la ai săi va fi moştenit Cioran sentimentul neantului. Nu-i vorbă, încearcă să i se sustragă, dar finalmente plonjează cu o anume voluptate în el, voluptatea negării de sine prin care încearcă să se salveze. Cum am văzut, îşi renegă strămoşii; nu are importanţă că face acelaşi lucru cu propriul trecut. Iată: "Cît de adevărat este că nu poţi scăpa de propriul destin! / M-am născut în cutare neam. Ei bine, neamul ăsta mă urmăreşte, îmi intră în suflet, mă sărăceşte sau mă îmbogăţeşte, mă ţine: nimic de făcut în această privinţă. Compatrioţii mă asaltează, îmi mănîncă timpul: - firesc, cîtă vreme pentru ei timpul nu înseamnă nimic" (II, 242). Or, deşi pare că doreşte să se sustragă atît dezamăgirii strămoşilor, cît şi acestei vocaţii a neantului, Cioran mărturiseşte că, prin nu ştiu ce fatalitate, s-a simţit întotdeauna atras de eşec. Cum să ne explicăm o astfel de atitudine? Să fie chiar în acest instinct al eşecului reacţia revanşardă a cuiva care are pre-sentimentul neputinţei?! Să fie coborîrea în eşec o formă de salvare printr-un eroism negativ, întors?! Spune Cioran: "De cînd mă ştiu, am îmbrăţişat doar cauze pierdute - menite a fi pierdute, vreau să spun. Ce tainică complicitate cu eşecul în toate înflăcărările mele! E firesc să fi suportat tragedia ţării mele [...]" (I, 181). De reţinut, oricum, că atunci cînd vorbeşte despre eşec, despre propria-i atractivitate către eşec, Cioran invocă destinul ţării sale. Un destin numit tragedie.
Î
