Din ambiţiosul proiect derulat de către Dan C. Mihăilescu sub titlul Literatura română în postceauşism, cel mai consistent şi mai bine articulat este volumul întâi. În Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare, criticul "scriitorinc" se află, cum se spune, la el acasă, pe un teren propriu în progresivă haşurare. Con­tinua absorbţie de trecut politic şi social are o miză de ordinul istoriei literare, dar şi una morală. Prin lectura atentă a operelor confesive (memorii, jurnale, evocări, corespondenţă, interviuri), devine posibilă reconstituirea unor epoci dispărute: cea interbelică, regretată amar, şi cea a comunismului autohton, postbelic, la care se priveşte înapoi cu mânie. Me­mo­ria­listica nu este citită şi înţeleasă aici nici ca document nud, nici ca rezervor inepuizabil de lucrături de culise, sforării, picanterii (pe care, altfel, autorul le caută şi le găseşte). Confesiunile i se par semnificative în măsura în care ele au substanţa umană şi vertebrarea unor biografii exemplare. Dacă nu în întregul lor, atunci pe un interval care să poată proiecta eul moral al personajelor dincolo de malaxorul în care sunt prinse. "Mărturisite - scrie Dan C. Mihăilescu în finalul Cuvântului introductiv - vieţile celorlalţi (...) ne umplu fiinţa, ne re-umanizează." (p. 16). Mai clar, cu înţelepciune de vechi cronicar: "poate că tot mestecând cenuşa vieţilor de ieri, vom învăţa să nu le mai ardem zadarnic pe cele de-acum." (p. 317). Deschizând jurnalul recent apărut al unei figuri de mult dispărute, criticul încearcă acel şoc al lucrurilor ţinute sub oboroc şi figurând, acum, ca inedite. El doreşte însă, pe lângă completarea subcapitolului de istorie literară şi politică, un impact mai profund al acestor pagini vechi în conştiinţa receptoare a publicului de azi. Nu le-ar vrea aşadar pure documente, îngroşând seria terfeloagelor răscolite exclusiv de şoarecii de bibliotecă, ci