In anii '70-'80 ai secolului trecut deveniseră foarte la modă studiile de sociologia lecturii şi de teoria receptării. Pentru Hans Robert Jauss, Wolfgang Iser şi discipolii lor din faimoasa şcoală de la Konstanz sau Robert Escarpit, (la noi studii foarte interesante de sociologia lecturii au scris la începutul deceniului nouă Paul Cornea, Constantin Crişan, Ion Vasile Şerban ş.a.) literatura devenea în primul rând un act de comunicare între un emiţător (autorul) şi un destinatar (cititorul), mediat de mai multe instanţe (sistemul editorial, critica literară, mass-media, opiniile prietenilor şi ale membrilor familiei cititorului). Spre deosebire de semiotică şi structuralism, specializate în studierea măruntaielor textului, această metodă ridica cititorul la rangul de (co)autor, opera devenind în egală măsură (cel puţin) şi rezultatul lecturilor diferenţiate (în funcţie de gradul de cultură, background-ul existenţial ale celor în cauză) şi oarecum independentă de intenţiile scriitorului care a redactat-o.
Foarte relevante până la un punct, studiile de sociologia lecturii au făcut în ultimul timp un inexplicabil pas în spate, în favoarea metodelor mai mult sau mai puţin tradiţionale, menite să pună în valoare aproape exclusiv dimensiunea estetică a operei literare. Şi când spun că pasul în spate este inexplicabil, mă gândesc la faptul că epoca actuală este, prin definiţie, una a comunicării şi a relaţiilor publice. Totul se negociază şi se tranzacţionează, emiţătorii (de bunuri materiale sau simbolice) dezvoltă campanii de seducţie din ce în ce mai sofisticate pentru a-şi cuceri destinatarii (fie că ei se numesc cititori, cumpărători de bunuri de tot felul sau alegători în procesul electoral).
Un autor debutant, nu foarte tânăr, Iulian Costache, a publicat o carte mai mult decât convingătoare în legătură cu revelaţiile pe care le pot aduce ast