Prezenta presedintelui Romaniei la Belgrad readuce in atentie chestiunea relatiilor dintre tara noastra si vecinii sarbi. Chestiunile curente aflate in discutie, in primul rand statutul Kosovo – dar nu numai, daca e sa se aiba in vedere populatia de limba si origine romanica de pe teritoriul sarbesc, ca si mostenirea istorica mai putin simpla decat ar dori-o unii – fac ca, in mod paradoxal, raportarea noastra la intregul contencios iugoslav sa para inadecvata prin inconsecventa ori superficialitate. Atunci cand se invoca buna vecinatate traditionala dintre noi, se trece prea repede cu vederea peste crizele survenite la sfarsitul primului razboi mondial, cand armata sarba a ocupat Banatul romanesc, fiind alungata de acolo doar prin interventia fortelor franceze ori bombardarea Timisoarei de catre sarbi, in primavara anului 1941, inainte de intrarea noastra formala in razboi, pentru ca, pasamite, pe aeroportul capitalei Banatului s-ar fi aflat avioane hitleriste.

Nici romanii, de altfel, nu s-au purtat mereu cu manusi fata de acesti frati ai lor intru ortodoxie. Dar nu pentru ca si-ar fi amintit eforturile de sarbizare a romanilor din vest, prin episcopii sarbi, in perioada dinainte de inscaunarea lui Andrei saguna, au afisat, la granita comuna, guvernantii comunisti din vremea lui Stalin, pancartele cu "Calaul Tito". si nu din vreo dorinta de revansa istorica, ci in virtutea unor optiuni strategice, a dat Bucurestiul acces liber avioanelor NATO in 1999, cand acestea au bombardat Belgradul lui Milosevici. Este insa drept ca, in contextul acestui ultim prilej, intr-o Romanie aflata ea insasi in pragul colapsului – din cauza hoardelor mineresti agitate de Miron Cozma si de cei din spatele lui –, contrabanda cu combustibil a inflorit miraculos pe sub nasul naivelor autoritati de la frontiera, imbogatindu-i pe smecherii clipei, dar si sabotand in buna parte cred